Anul A
Duminica a 26-a de peste an

Ez 18,25-28; Ps 24,5-9; Fil 2,1-11; Mt 21,28-32

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Tema centrală a lecturilor propuse pentru această duminică, a 26-a de peste an, ar putea fi rezumată într-o singură propoziţie: omul este responsabil de propria sa mântuire sau de propria sa osândire. Mântuirea este lucrarea lui Dumnezeu, este darul gratuit pe care Dumnezeu îl face omului. Dar, în acelaşi timp, este şi rodul colaborării şi al libertăţii noastre. "Cel care te-a creat fără de tine - spunea sfântul Augustin - nu te va mântui fără de tine". Semnul acestei libertăţi a omului este capacitatea sa de a se converti de la rău la bine, de a deveni un om bun după ce a fost mai întâi un om rău, şi invers, capacitatea sa de a se perverti, din bun să devină rău. Acest adevăr îl ilustrează profetul Ezechiel în prima lectură şi Isus în evanghelia Liturghiei duminicii de astăzi.

Profetul Ezechiel se adresează contemporanilor săi, aflaţi în exil, pedepsiţi din cauza păcatelor părinţilor lor. Ei trăiau stăpâniţi de o concepţie fatalistă. Ei spuneau: "Părinţii noştri au mâncat aguridă, iar nouă ni s-au strepezit dinţii. Nu este nimic de făcut. Dacă ne este dat să tragem un păcat, îl tragem". Contaminaţi de această concepţie greşită, evreii din exil, pe de o parte, îl acuzau pe Dumnezeu de nedreptate, pentru că îi făcea să tragă consecinţele păcatelor pe care le-au făcut alţii, iar pe de altă parte, se scuteau de obligaţia de a se converti. Cum să te converteşti, cum să faci pocăinţă pentru nişte păcate pe care nu le-ai comis personal?

Şi iată cum prin profetul Ezechiel, Dumnezeu combate această mentalitate greşită. Nu, fiecare personal este responsabil de faptele sale. Fiul nu va purta nelegiuirile tatălui său şi nici tatăl nu va purta nelegiuirile fiului său... Dumnezeu va judeca pe fiecare după căile sale. "Întoarceţi-vă şi abateţi-vă de la toate fărădelegile voastre, ca nelegiuirea să nu vă ducă la pieire".

Această mentalitate fatalistă stăpâneşte şi minţile multor contemporani de-ai noştri. Mulţi aruncă responsabilitatea pentru păcatele lor, se scuză şi le atribuie societăţii, condiţiilor economice, moştenirii genetice cu care au venit pe lume. "Nu se poate să fiu altfel dacă mi-a fost dat să trăiesc în familia în care trăiesc, cu un asemenea soţ, cu asemenea copii, să trăiesc într-un asemenea colectiv de muncă, într-o asemenea societate coruptă" ş.a.m.d.

Este adevărat că există un păcat colectiv şi o responsabilitate colectivă a unei comunităţi, a unui popor. Există o solidaritate şi în rău. Fiecare om se naşte influenţat, afectat de atâţia factori ereditari, psihologici, familiali, sociali, economici. Dar, fiecare om în parte este responsabil personal de faptele sale. El îşi alege în mod liber mântuirea sau pieirea. De aici, îndemnul lui Dumnezeu, care străbate întreaga Sfântă Scriptură: "Convertiţi-vă, părăsiţi fărădelegile voastre".

În evanghelia de astăzi, Isus constată acelaşi fatalism şi la contemporanii săi, mai ales la farisei. Am ascultat împreună parabola pe care o spune Isus despre cei doi fii care una spun şi alta fac. Rugat de tatăl său să meargă şi să lucreze în vie, primul fiu spune "nu", dar mai apoi îşi regândeşte poziţia şi face munca solicitată. Al doilea fiu însă îi răspunde tatălui său afirmativ, politicos, dar nu merge să muncească. Cine a îndeplinit, până la urmă, voinţa tatălui? Evident că primul fiu, cel care prima dată i-a spus "nu".

Isus a spus această parabolă în templul din Ierusalim, cu doar câteva zile înainte să fie arestat, judecat şi condamnat la moarte. Timp de trei ani el a predicat oamenilor, invitându-i să facă pocăinţă şi să creadă în Vestea cea Bună. După această perioadă de trei ani de instruire Isus constată că, de fapt, la invitaţia sa primii care au răspuns au fost strângătorii de taxe şi impozite şi femeile păcătoase. Liderii religioşi s-au opus. Şi pe Ioan Botezătorul l-au tratat la fel. Ştiau că Ioan învăţa poporul cu autoritatea pe care a primit-o de la Dumnezeu, dar nici pe el nu l-au ascultat. Conducătorii religioşi au fost atât de înverşunaţi, încât nu au fost capabili să audă nici vocea raţiunii şi nici pe cea a lui Dumnezeu.

Parabola îi aseamănă pe vameşi şi pe femeile păcătoase cu fiul care a spus prima dată "nu", dar apoi a împlinit voinţa tatălui său, iar pe farisei şi pe cărturari cu fiul entuziast care a spus "da", dar apoi nu a făcut nimic. Un grup nu are cuvinte frumoase, dar are fapte bune. Al doilea grup are cuvinte frumoase, dar nu are acoperire în fapte bune. Cele două grupuri reprezintă două categorii de persoane şi două căi diferite prin care oamenii încearcă să se raporteze la Dumnezeu.

Din prima categorie fac parte cei care nu au cuvinte frumoase: nu au o credinţă profundă, nu se roagă zilnic. Dar atunci când în oraş are loc o nedreptate sunt primii care o condamnă. Atunci când văd persoane afară în frig, ei sunt primii care fac ceva concret pentru a le uşura un pic suferinţele. Când se iscă vreo calamitate: foamete, cutremur, incendiu, inundaţii, ei sunt primii care renunţă la câte ceva, din puţinul lor, pentru a veni în ajutorul victimelor. Aceste persoane nu ştiu să vorbească frumos nici cu Dumnezeu, nici despre Dumnezeu, dar când fac astfel de lucruri, ei fac tocmai ceea ce Dumnezeu ne-a cerut tuturor.

Din a doua categorie fac parte cei plini de cuvinte frumoase. Unii dintre ei nu lipsesc în nicio duminică de la biserică. Îşi afişează cu mândrie credinţa. Ecusoanele şi medaliile sunt purtate la vedere ca o mărturie a credinţei lor. Dar când vine vorba de acţiuni concrete pentru a face ceva ce ştiu că reprezintă voinţa lui Dumnezeu... fac pasul înapoi.

Un preot tânăr, proaspăt absolvent al Seminarului, îşi începe munca pastorală într-o parohie. Îşi dă repede seama că ar fi nevoie de un grup de studiu biblic, în care oamenii să înveţe cum să citească cuvântul lui Dumnezeu, cum să-l interpreteze şi, astfel, să-şi aprofundeze trăirea vieţii creştine. După sfânta Liturghie, el le prezintă credincioşilor proiectul. Reacţia tuturor a fost plină de entuziasm. "Este o idee excelentă", spuneau care mai de care. Tânărul preot, astfel încurajat, a prins aripi. Era fericit şi abia aştepta să înceapă studiul biblic cu mai multe grupe, pe categorii de vârstă. Duminica următoare s-a şi apucat de munca de organizare. Dar, când i-a întrebat pe credincioşi cine ar dori să se înscrie pentru grupul de studiu biblic, s-au ridicat doar patru mâini. Iată cum, între a spune da unei idei şi a face ceva concret este o diferenţă ca de la cer la pământ.

Pentru a trage o concluzie, trebuie să spunem că în parabola de astăzi avem de-a face cu doi fii răi. Pe care dintre ei aţi vrea să îl aveţi ca fiu: pe cel care îi aruncă "nu" în faţă tatălui, sau pe cel care îi spune "da" şi îşi vede de ale lui? Răspunsul este: pe nici unul. Fiii şi fiicele ideale sunt cei care spun "da" părinţilor lor, şi apoi merg să facă ceea ce li s-a cerut. Spre aşa ceva trebuie să ţintim - să fim creştini care ne practicăm credinţa în cuvinte şi în fapte, conştienţi că "nu oricine îmi spune: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci numai cel ce face voia Tatălui meu din ceruri".

Iar modelul şi calea ascultării desăvârşite este Isus Cristos care s-a umilit şi s-a făcut ascultător faţă de Tatăl său, ascultător până la moarte, şi încă moartea pe cruce. Amin.

28 septembrie 2008

Pr. Viorel Ababei

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
476 accesări.

Alte predici pentru Duminica a 26-a de peste an:

Anul A
25 septembrie 2011 - Pr. Petru Dorcu
28 septembrie 2014 - Pr. Iulian Faraoanu
1 octombrie 2017 - Pr. Egidiu Condac

[ Index predici şi predicatori ]