Anul A
Duminica a 11-a de peste an

Ex 19,2-6a; Ps 99; Rom 5,6-11; Mt 9,36-10,8

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Dacă am vrea să rezumăm într-o singură frază esenţa evangheliei de azi, ar trebui să spunem (parafrazând un cuvânt celebru al lui Cristos) că "Biserica este pentru om şi nu omul pentru Biserică". Cuvintele pe care Isus le pronunţă şi faptele pe care le împlineşte în această pagină a evangheliei ne ajută, de la început până la sfârşit, să înţelegem de ce există Biserica, de ce există apostolii şi succesorii lor, care trebuie să fie, în sfârşit, "inima oricărui apostolat".

Cuvintele de la începutul fragmentului evanghelic de azi ne prezintă mila lui Cristos, care este inima profundă a evangheliei, izvorul ascuns din care se naşte opera de mântuire, sentimentul care revelează cel mai bine bunătatea milostivă a Dumnezeului nostru şi iubirea sa pentru oameni. Nu puţine sunt situaţiile în care Cristos manifestă acest sentiment de milă. De exemplu, în faţa bolnavilor, a orbilor, a mulţimilor înfometate, a posedaţilor, a văduvei din Nain, a mormântului lui Lazăr, pe scurt, în faţa oricărei suferinţe. Nu este evanghelist care să nu scoată în evidenţă această trăsătură a persoanei lui Cristos.

Deşi este socotit învăţător, profet şi taumaturg, Isus nu încearcă să-şi ascundă sentimentele şi îşi manifestă în public plânsul. În sine însuşi acest sentiment este cel mai bun, dar pe care îl putem face persoanei pe care o vedem suferind; putem spune că este un gest mai grăitor decât toate cuvintele şi discursurile pe care le-am adresa persoanei în cauză. Sentimentul de milă denotă că durerea celuilalt ne-a mişcat, ne-a pătruns până în profunzime şi nu ne-a lăsat indiferenţi. A ascunde din principiu propriile sentimente, poate fi chiar o greşeală faţă de aproapele, poate, într-un fel, să-l lipsească de ceva care îi aparţine, de vreme ce sentimentul de milă din noi este provocat chiar de suferinţa aproapelui.

Fragmentul evanghelic ne arată că în cazul lui Cristos mila nu este doar un simplu sentiment steril, care se opreşte la nivelul sentimentelor şi cuvintelor, fără să coboare la fapte. Isus nu se mulţumeşte doar să se lase cuprins de milă faţă de poporul care îi apare ca o turmă fără păstor şi nici nu consideră că ar fi făcut tot ceea ce trebuia să facă doar invitându-i pe apostoli să se roage la stăpânul secerişului pentru a trimite lucrători. Mila lui Isus rodeşte. Chemându-i la sine pe cei doisprezece ucenici şi investindu-i cu puterea sa, Cristos face să se nască Biserica.

Numărul celor doisprezece ucenici face referinţă la numărul celor douăsprezece triburi ale poporului lui Israel. Prin aceasta, Isus descoperă intenţia sa de a întemeia Biserica, modelând noul Israel după cel vechi, noua alianţă după cea veche pe care, în felul acesta, o desăvârşeşte.

Prin textul evangheliei de azi, Isus ne arată că nu a venit pe pământ pentru a face bine doar celor pe care îi va întâlni în timpul vieţii sale pământeşti, ci pentru a întemeia o comunitate care va perpetua în timp şi spaţiu opera sa. Lucrul acesta ni-l indică tocmai faptul că îşi alege în mod oficial colaboratori stabili, care vor forma viitoarea structură a Bisericii. Iată motivul pentru care Biserica, dincolo de a fi una, sfântă, catolică, este şi apostolică. Ea este întemeiată pe temelia apostolilor.

Urmărind mai departe fragmentul evanghelic, vedem motivul pentru care Isus îi trimite pe apostoli, misiunea şi scopul. Acestea ne descoperă natura şi misiunea Bisericii în lume şi ne arată clar că Biserica este pentru om şi nu omul pentru Biserică. La sfârşit, Biserica va înceta să mai existe în forma sa actuală ca şi structură de mântuire, dar va rămâne omul. Biserica a fost întemeiată pentru mântuirea omului întreg, suflet şi trup. Dacă vestirea împărăţiei lui Dumnezeu are ca scop mântuirea sufletului şi viaţa veşnică, îngrijirea bolnavilor şi eliberarea celor oprimaţi indică atenţia pe care trebuie să o acordăm trupului în această viaţă.

Dragi ascultători, iubiţi fraţi şi surori în Cristos, din tot ce-am spus până aici decurg câteva concluzii practice.

Prima concluzie: Biserica nu poate fi considerată ceva străin, ca o suprastructură de care cineva s-ar putea lipsi; ea este o realitate a noastră, este un dar al lui Cristos făcut nouă, este întruparea milei sale faţă de oameni.

A doua concluzie: apostolii zilelor noastre nu sunt altceva decât slujitori ai Bisericii "aleşi dintre oameni", supuşi ca oricine ispitelor şi slăbiciunilor omeneşti. Ca atare, trebuie să ne doară, dar nu să ne smintească lipsurile şi greşelile lor, aşa cum nu ne sminteşte comportamentul unora dintre apostolii pe care Cristos însuşi i-a ales. Cristos nu a întemeiat o societate de perfecţi. El nu alege pe cineva pentru ceea ce este, ci pentru ceea ce poate deveni, ajutat de harul său. Am putea vorbi chiar de un avantaj gândindu-ne la faptul că înşişi slujitorii Bisericii sunt supuşi slăbiciunilor: vor fi mai bine pregătiţi să-i înţeleagă pe alţii şi să nu se smintească, la rândul lor, de prezenţa oricărui păcat sau mizerii în viaţa omului. Ceea ce îl interesează mai mult pe Isus nu este ca acei aleşi de el să fie perfecţi, ci să aibă o inimă care să vibreze ca şi inima lui de milă faţă de alţii.

Tot ceea ce am afirmat despre succesorii apostolilor şi despre colaboratorii lor e valabil în mod diferit şi pentru orice om botezat. Cum putem să-l recunoaştem astăzi pe un ucenic autentic al lui Cristos, dincolo de faptul că frecventează Biserica şi primeşte sfintele sacramente? Foarte uşor. Din faptul că şi el este cuprins de milă faţă de cei care sunt "istoviţi şi abătuţi", faţă de atâţia oameni care mor de foame şi de sete, care suferă de diferite boli incurabile, faţă de atâţia oameni constrânşi să migreze încoace şi încolo din cauza războaielor şi secetei, ca şi cum ar fi nişte oi fără păstor.

Atunci când mila creştinului, ca şi mila lui Isus, se va exprima în gesturi concrete de solidaritate, putem vorbi de ucenici autentici ai lui Isus. Atunci putem spune că se împlineşte, cel puţin în parte, scopul pentru care Cristos a întemeiat Biserica.

Relatarea pe care o vom asculta în încheiere, ne va ajuta să descoperim performanţa unei mame care, în Biserica domestică, adică în familia sa, reuşea să-şi trăiască autentic vocaţia de creştină.

O copiliţă în vârstă de 10 ani, pe nume Christine, a scris o compunere cu titlul: Mâini de mamă, pe care a citit-o în clasă. Iat-o!

"Mama mea într-o mână ţine tigaia şi găteşte; într-alta are o cârpă şi şterge masa; cu altă mână dă de băut frăţiorului meu mai mic. Cu altă mână aşază masa pentru tata şi pentru noi, copiii; cu altă mână dă unui cerşetor de la uşă câţiva bănuţi. În altă mână ţine rozariul şi se roagă...". În timp ce toţi elevii din clasă ascultau această compunere ciudată, câteva colege izbucniră în râs. Învăţătoarea i-a spus fetiţei să se oprească şi o întrebă: "Christine, câte mâini are mămica ta, de fapt?" Ca şi cum s-ar fi aşteptat la o asemenea întrebare, Christine răspunse: "Mama mea..., mama mea are două mâini pentru tata, două mâini pentru fiecare dintre noi, cei şapte copii, două mâini pentru cerşetorul de la uşă, două mâini pentru animalele din curte, două mâini împreunate pentru Dumnezeu când se roagă şi... mai are încă alte două mâini de rezervă pentru lucruri neprevăzute. În total, douăzeci şi şase de mâini". În clasă se aşternu o linişte profundă, pe care învăţătoarea o întrerupse cu exclamaţia: "Tu, Christine, ai scris cea mai frumoasă compunere!"

15 iunie 2008

Pr. Pavel Chelaru

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
547 accesări.

Alte predici pentru Duminica a 11-a de peste an:

Anul A
18 iunie 2017 - Pr. Felician Tiba

[ Index predici şi predicatori ]