|
Anul A Ez 37,12-14; Ps 129; Rom 8,8-11; In 11,1-45 (In 11,3-7.17.20-27.33b-45) Iubiți credincioși, dragi radioascultători, Uluitorul eveniment povestit în evanghelia Liturghiei de azi s-a petrecut la Betania, un sătuc pe care Muntele Măslinilor îl desparte de cetatea sfântă a Ierusalimului. Cuvântul Betania poate fi tradus în două feluri: casa prieteniei sau casa durerii. Într-adevăr, aici era casa prieteniei, căci aici era familia prietenilor lui Isus, formată din Maria, Marta și Lazăr, o "familie caldă de afecțiune fraternă", cum o numea papa Paul al VI-lea în vizită la Betania. Aici venea Isus ori de câte ori cobora din Galileea la Ierusalim. Iar la sfârșit, când a venit la Ierusalim ca să nu se mai întoarcă, venea în fiecare seară în casa prietenilor săi. După ce o zi întreagă era pândit, hărțuit, hulit, amenințat cu moartea de dușmanii săi la Ierusalim, căsuța din Betania era pentru el o oază de liniște, de pace, de bucurie, unde găsea nu numai o bucată de pâine și o farfurie cu mâncare caldă, dar mai ales niște inimi calde, primitoare, înțelegătoare, care îl iubeau cu o afecțiune sinceră. Aici descoperim inima adevărată de om a lui Isus, inimă capabilă de iubire, de afecțiune în forma ei cea mai delicată și mai nobilă, care este prietenia. "Isus îi iubea pe Maria, pe Marta și pe fratele lor Lazăr", notează evanghelistul. "Prietenul nostru Lazăr doarme", le spune Isus ucenicilor când află de moartea lui Lazăr. Și ucenicii îl iubeau pe Isus, dar nu i se adresau niciodată folosind cuvântul "Prietene!", ci cu apelativul "Învățătorule!" "Iată cum îl iubea!", remarcă și iudeii veniți să le consoleze pe cele două surori, văzându-l pe Isus plângând în fața mormântului. Prietenia ce-i lega o autorizează pe Marta să-i adreseze lui Isus cuvinte de reproș: "Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu nu ar fi murit!" Când Isus intra în casa prietenilor săi era sărbătoare. Dar într-o bună zi, casa prieteniei se transformă în casa durerii, a doliului. În momentul în care Isus a aflat de situația gravă în care era prietenul său, se găsea dincolo de Iordan, la o distanță de circa 70 de kilometri. Când ajunge la Betania, Lazăr era mort de patru zile și intrat în putrefacție. Aflând că sosește, Marta îi iese în întâmpinare. "Isus, văzând-o plângând pe ea și pe iudeii care veniseră, s-a înfiorat în sufletul lui și s-a tulburat". "Unde l-ați pus?" "Doamne, vino și vezi!" "Isus plângea", plângea în hohote. Un Dumnezeu care plânge la moartea prietenului său, care nu-și ascunde propriile sentimente, căruia nu-i este rușine să se arate uman este un lucru la fel de uimitor ca învierea unui mort îngropat de patru zile. Lacrimile acestea sunt și ele o mare minune. "Dați la o parte piatra!" "Doamne, remarcă Marta, miroase greu, căci este mort de patru zile". Notează evanghelistul că "Isus din nou s-a înfiorat în el însuși". Isus se înfioară, se tulbură în fața morții, așa cum ne înfiorăm, ne cutremurăm, ne tulburăm noi cu toții! Nu acceptă moartea, o respinge, o detestă din străfundurile ființei sale. El, Dumnezeu, creatorul omului, vede în Lazăr intrat în putrefacție capodopera mâinilor sale desfigurată, urâțită, îl vede pe omul care a ales degradarea, descompunerea, prin faptul că prin păcat l-a abandonat pe Creator, a respins iubirea. Ne spune Biblia că "Dumnezeu a văzut tot ce făcuse și iată că tot ce a făcut era foarte bun", foarte frumos (Gen 1,31). Moartea nu este lucrarea lui Dumnezeu, este lucrarea omului. Scrie apostolul Paul: "Printr-un singur om a intrat păcatul în lume și prin păcat a intrat moartea, și, astfel, moartea a trecut asupra tuturor oamenilor" (Rom 5,12). Isus s-a înfiorat și a plâns la mormântul lui Lazăr văzând în spiritul său drumul lung pe care l-a parcurs omul fugind de Dumnezeu, de la parfumul îmbătător al Edenului la duhoarea grea a cadavrului, de la pajiștile înflorite și luminoase ale paradisului la hruba întunecoasă, strâmtă, asfixiantă a mormântului săpat în stâncă. Mântuitorul s-a înfiorat și a plâns de milă, de compătimire pentru toți oamenii ajunși în stare de degradare, descompunere fizică și mai ales spirituală. "Lazăr, vino afară! Și a ieșit mortul cu mâinile și picioarele legate!" Dar Isus nu este un sentimental, un filozof umanitar, un filantrop. Iubirea, prietenia lui față de Lazăr cel mort și față de toți oamenii destinați morții, înseamnă dăruire, jertfă, sacrificare a propriei vieți. Când a aflat că prietenul său e grav bolnav, Isus se afla departe, într-un loc sigur, liniștit unde se ascundea spre a fi la adăpost de ura iudeilor care voiau să-l omoare. Se întoarce la Betania, deși știa ce-l așteaptă. Uimiți, ucenicii îl avertizează: "Învățătorule, acum de curând iudeii căutau să te omoare cu pietre și te întorci în Iudeea?" Când Lazăr apare în ușa mormântului, tristețea, jalea, plânsul se transformă din nou în bucurie. Prietenii săi organizează, pentru a sărbători evenimentul, o masă festivă, în cursul căreia Maria ungea picioarele lui Isus. Ospățul e umbrit de tristețe căci Isus își prevestește moartea ce va veni peste câteva zile. Gestul Mariei era un gest de înmormântare. Isus i-a spus lui Iuda: "Las-o în pace, căci a păstrat [acest parfum] pentru ziua îngropării mele". E ca și cum Isus i-ar fi spus lui Lazăr la acel ospăț festiv: "Lazăr, ca tu să poți trăi, eu trebuie să mor; ca tu să te poți ridica din mormânt, eu trebuie să mă așez în locul tău". Lazăr cel mort și înviat este simbolul întregii omeniri. Învierea lui este garanția învierii noastre, a tuturor. Dumnezeu făcuse prin profetul Ezechiel promisiunea pe care am auzit-o în prima lectură a Liturghiei: "Iată, voi deschide mormintele voastre, vă voi scoate din mormintele voastre, poporul meu". Profeția se împlinește în Cristos care ne asigură în dialogul cu Marta: "Eu sunt învierea și viața. Cine crede în mine chiar dacă va fi murit, va trăi. Și oricine trăiește și crede în mine, nu va muri în veci". Dar Lazăr este totodată simbolul altei învieri, al învierii sufletești, al ieșirii din mormântul și întunericul păcatului la lumina și la viața harului. Peste câteva clipe ne vom ruga la prefața Liturghiei: "El [Cristos], om adevărat fiind, l-a plâns pe prietenul său Lazăr și, Dumnezeu veșnic fiind, l-a chemat din mormânt la viață, iar acum, arătându-și îndurarea față de tot neamul omenesc, prin tainele sfinte, ne conduce la viața cea nouă". Minunea de la mormântul lui Lazăr continuă astăzi în Biserică și în lume. Isus continuă să se înfioreze, să se tulbure și să plângă. Se întreabă sfântul Augustin: "De ce se tulbură Cristos la mormântul lui Lazăr, dacă nu pentru a te învăța că tu trebuie să te tulburi când te vezi apăsat și strivit de greutatea atât de mare a păcatelor?" Te-ai cercetat, te-ai recunoscut păcătos și ți-ai zis: "Am făcut cutare păcat și Dumnezeu m-a iertat! Am făcut cutare păcat și Dumnezeu a amânat pedeapsa. Am ascultat evanghelia și am disprețuit-o. Am primit Botezul și am căzut în aceleași greșeli. Ce fac? Încotro merg? Cum pot să ies din ele? Când vorbești astfel înseamnă că Isus se înfioară, deoarece credința îți dă fiori. În accentele celui care se înfioară se anunță speranța celui care învie". Lazăr, vino afară! Chemarea aceasta ne-o adresează fiecăruia dintre noi, astăzi, Isus. Ne spune pe nume. Vino afară! Ieși din mormântul întunecos al păcatului, al egoismului, al dezordinii morale, al singurătății, al pustiului interior, căci așa vorbește Domnul Dumnezeu: "Voi deschide mormintele voastre (...) voi pune Duhul meu în voi și veți trăi". 9 martie 2008 Pr. Claudiu Dumea [ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ] Alte predici pentru Duminica a 5-a din Postul Mare: Anul A [ Index predici și predicatori ]
|
|
Episcopia Romano-Catolică de Iași * Bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 26, 700064 - Iași (IS) tel. 0232/212003 (Episcopie); 0232/212007 (Parohie); e-mail: editor@ercis.ro design și conținut copyright 2001-2024 * * toate drepturile rezervate * găzduit de HostX.ro * stat |