Anul A
Duminica a 3-a din Postul Mare

Ex 17,3-7; Ps 94; Rom 5,1-2.5-8; In 4,5-42

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Contextul liturgic al Postului Mare în care ne aflăm este cel iniţiatic. Atât catehumenii Bisericii, cât şi noi, cei botezaţi deja, ne continuăm drumul iniţierii în misterul credinţei. Începând acest drum în prima duminică din post, ne-am angajat să cunoaştem mai adânc misterul lui Cristos în vederea reînnoirii vieţii noastre creştine.

Liturgia Postului Mare ne conduce tocmai la această cunoaştere mai profundă a lui Cristos, cunoaştere care nu se opreşte la nivel intelectual, ci devine întâlnire personală cu Cristos Domnul, prezent în mijlocul nostru. În prima duminică din Postul Mare, dezvăluindu-ne misterul persoanei lui Cristos, evanghelia (Mt 4,1-11) ne-a revelat natura sau firea umană a lui Isus Cristos în luptă cu potrivnicul mântuirii noastre. Biruinţa sa era începutul biruinţei noastre.

Firea divină a lui Cristos, "deofiinţimea" lui cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt ne-a manifestat-o evanghelia schimbării la faţă (Mt 17,1-9) din duminica a doua din post. Vocea Tatălui care a răsunat din nor şi strălucirea luminii sale, Duhul Sfânt, ne-au dezvăluit dumnezeirea Fiului, schimbarea la faţă fiind o dezvăluire moderată şi parţială a luminii sale "anastazice". Transfigurarea feţei lui Cristos a fost o reală anticipare a învierii sale şi o manifestare clară a destinului nostru escatologic.

Astăzi, în cea de-a 3-a duminică din Postul Mare, în evanghelie (In 4,5-42), prin cuvintele pe care Isus le adresează samaritenei, ni se dezvăluie nu numai ca Dumnezeu, "cel ce este", ca Mesia, ca salvatorul lumii, dar şi ca acela care are o singură voinţă cu Tatăl, având aceeaşi unică fire cu el. De fapt, hrana voinţei sale umane era aceea de a face voinţa Tatălui. Făcând-o în cele mai mici detalii, a devenit "salvator omnium hominum", Mântuitorul lumii.

Dezvăluindu-ne misterul persoanei şi al lucrării sale mântuitoare, Isus ne conduce, aşadar, la o cunoaştere mai profundă a sa şi, deopotrivă, a noastră. "De fapt, misterul omului se clarifică cu adevărat numai în misterul Cuvântului întrupat", deoarece Cristos, omul perfect, dezvăluie pe deplin omul omului, făcându-i cunoscută chemarea sa sublimă (GS 22; EnchVat 1,1385).

Scopului iniţierii noastre promovat de liturgia Postului Mare îi corespunde şi decizia Bisericii noastre locale luată la Sinodul Diecezan (8 decembrie 2001 - 8 decembrie 2004): adâncirea cunoaşterii doctrinei catolice a Conciliului Vatican II despre Cristos, despre Biserică şi despre om, în vederea îmbunătăţirii atitudinilor noastre comportamentale faţă de Cristos, faţă de Biserică şi faţă de chemarea noastră la sfinţenie, la reînnoirea vieţii noastre creştine. Liturgia la care participăm în fiecare duminică este izvorul viu al acestei cunoaşteri mistagogice. Revenind la mesajul liturgiei de astăzi putem surprinde două idei:

Mai întâi, Isus se autorevelează pe sine şi lucrarea sa mântuitoare: In 4,1-42.

Pericopa evanghelică în care Isus ni se dezvăluie ca Dumnezeu, ca Mesia sau Cristos, ca izvorul apei vii, ca acela care iniţiază în el însuşi cultul cel nou adus Tatălui "în Duh şi adevăr", şi ca salvator al lumii, este luată din Evanghelia după sfântul Ioan. Ca expert în Vechiul Testament, Ioan evanghelistul, în colocviul lui Isus cu samariteana se inspiră din Cartea Genezei, (24,12) unde ni se prezintă episodul întâlnirii Rebecăi cu servitorul fidel al lui Abraham, Eliezer. Ţinând cont de continuitatea şi de adeverirea Vechiului Testament în Noul Testament, Ioan evanghelistul instituie o comparaţie între cele două evenimente care se desfăşoară lângă două fântâni, precizând astfel raporturile existente între ele, fie cele asemănătoare, fie cele neasemănătoare.

a) Eliezer, servitorul credincios al lui Abraham, trimis de acesta în Mesopotamia pentru a alege o soţie vrednică pentru Isaac, fiul său, din rudele familiei sale, a întâlnit-o pe Rebeca în apropierea localităţii Nahor (Gen 24,10), lângă o fântână. Ora întâlnirii a fost aceea în care fetele obişnuiau să iasă din cetate pentru a scoate apă (cf. Gen 24,13.43; cf. In 4,7). Eliezer i-a cerut Rebecăi apă să bea (Gen 24,17.45); la fel se adresează Isus samaritenei: "Dă-mi să beau!" După ce Rebeca i-a dat fără zăbavă apă să bea din urciorul ei, adăpându-i şi cămilele, Eliezer i-a oferit darurile sale bogate (Gen 24,28; cf. In 4,10). După aceasta, Rebeca a alergat la ai săi pentru a le face cunoscute cele ce i s-au întâmplat (Gen 24,28; cf. In 4,29): "Iată cum mi-a vorbit acest om" (Gen 24,30; cf. In 4,29).

Îndată Laban, fratele Rebecăi, s-a dus în căutarea omului (cf. Gen 24,29) pentru a-l invita să coboare la ei (Gen 24,31). La fel au făcut şi samaritenii: au ieşit din cetatea lor, Sihar, şi au mers spre Isus, invitându-l să se oprească la ei.

În sfârşit, asemenea lui Laban şi Batuel (Gen 24,50), ei s-au declarat convinşi, nu atât datorită celor relatate de Rebeca, respectiv samariteana, ci datorită cuvintelor înseşi ale străinului (cf. In 4,42).

Există însă în această comparaţie şi neasemănări. Rebeca şi samariteana se deosebesc între ele, ba chiar se opun din mai multe motive. Rebeca aparţinea familiei legitime a lui Abraham (Gen 24,4.24.37), samariteana, în schimb, aparţinea unei populaţii dispreţuite de iudei (cf. In 4,9); prima era o fecioară de o comportare ireproşabilă, pe care nu o cunoscuse niciun bărbat; cealaltă a avut până atunci cinci bărbaţi (cf. In 4,18), iar cel de-al şaselea, despre care ea nu a amintit, nu era bărbatul ei.

Ne aflăm, aşadar, în evanghelia "semnelor": în figura istorică a femeii de la fântâna lui Iacob, evanghelistul vede imaginea "tipică" a poporului samaritean din punct de vedere religios, iar prin cei cinci bărbaţi (In 4,18), face aluzie la zeităţile celor cinci triburi aduse în Samaria de asirieni (cf. 2Rg 17,24-33); în cel de-al şaselea bărbat care nu era al ei, vede pe adevăratul Dumnezeu, căruia samaritenii îi aduceau un cult ilegitim pe muntele Garizim (In 4,21), sau pe Isus însuşi; în sfârşit, Rebeca a răspuns fără zăbavă trimisului lui Abraham, Eliezer, spre deosebire de samariteană, care părea a se lăsa rugată de Isus.

b) Care este scopul urmărit de evanghelist în comparaţia celor două personaje atât de deosebite între ele? Scopul este autorevelarea progresivă a lui Isus şi călăuzirea samaritenei în credinţa în el. Revelaţia şi credinţa reprezintă şira dorsală a acestui colocviu. Pentru evanghelist, samariteana de la fântâna lui Iacob, în condiţiile ei particulare de viaţă, devine simbolul poporului samaritean invitat la credinţa în Isus, simbolul Bisericii formate din păgâni.

Isus, autorevelându-i-se, îi promite samaritenei "apa vie" (In 4,10), apă care devine în cel ce crede în el "izvor de apă care ţâşneşte spre viaţa veşnică" (In 4,14). Darul acesta nemaiîntâlnit până atunci o pune pe gânduri pe samariteană. Ea începe să se întrebe în adâncul inimii: Cine era acel străin? De unde avea el apa vie? Isus încearcă s-o înalţe de la ordinea firească la ordinea suprafirească, de la apa naturală la apa supranaturală a cunoaşterii misterului persoanei sale şi a darului promis.

"Apa vie" pe care i-o promite Isus devine izvor de viaţă nouă în interiorul omului; rămâne şi lucrează în el ca viaţă; este cuvântul viu al lui Dumnezeu, este adevărul său, este sămânţa lui Dumnezeu, este darul escatologic al lui Isus. El însuşi ne dă de înţeles că "apa vie" se referă la darul Duhului Sfânt pe care îl promite celor care vor crede în el (cf. In 6,63; 7,37-39).

Scopul pe care îl urmăreşte Isus, aşadar, în colocviul cu samariteana, nu este atât îndepărtarea ei de starea păcătoasă în care se afla, cât de a o face aptă de a-i primi revelaţia. Isus voieşte s-o conducă pe samariteană la credinţa în el (cf. In 4,26.29), la cultul adevărat al lui Dumnezeu, iniţiat de cel care i se revela ca Mesia. Fără adevărul lui Isus şi fără darul Duhului Sfânt pe care-l oferea Isus, nimeni nu va putea sluji şi adora pe Dumnezeu. Ca să ne închinăm lui "în Duh şi adevăr", sunt necesare credinţa în revelaţia, în cuvintele lui Isus, şi darul escatologic pe care îl promitea. "Dumnezeu, fiind Duh" (In 2,24), nu poate fi adorat decât "în Duh şi adevăr". Tema "apei vii" şi aceea a cultului, a adoraţiei Tatălui în "Duh şi adevăr", au acelaşi scop: credinţa în el.

A reuşit Isus ceea ce dorea din toată inima? Da, a reuşit să atragă la el nu numai pe acea femeie cu moravuri uşoare, dar şi pe samariteni. Aceştia îl primesc ca pe Mesia, mai mult, ca pe salvatorul lumii (In 2,42), spre deosebire de iudei, care nu numai că nu l-au primit, dar l-au condamnat la moarte pentru că se făcea pe sine Fiul lui Dumnezeu (cf. In 19,7;10,33).

A doua idee propusă de liturgia cuvântului de astăzi este rezumată în versetul: "Dă-ne apă să bem" (Ex 17,3-7).

În evanghelie, aşadar, Isus ni s-a revelat ca "apa vie", ca darul lui Dumnezeu făcut omenirii.

Lectura întâi (Ex 17,3-7) reia tema apei, dar sub altă formă, în altă împrejurare, prezentându-ne unul dintre evenimentele cele mai simple din viaţa poporului ales.

a) În pustiu, poporul suferea de sete, ceea ce îl făcea să murmure împotriva lui Moise: "Pentru ce ne-ai scos din Egipt, ca să ne omori de sete pe noi, pe copiii noştri şi turmele noastre?" (Ex 17,3). Strigând către Domnul, Moise a primit poruncă de la acesta să lovească stânca din Horeb cu toiagul cu care lovise Nilul, asigurându-l că va ieşi din ea apă, care va potoli setea poporului şi a turmelor. Moise a făcut după cum i-a poruncit Domnul şi a ţâşnit apă din belşug din stâncă şi a băut obştea lui Israel şi dobitoacele.

Sensul teologic al acestui fapt este asemănător celui din capitolul anterior din Cartea Genezei (cap. 16), referitor la mană, ca şi cu interpretarea evenimentului făcută de Cartea Numerilor, cap (20,7-13): planul transcendent se îmbină cu cel natural. Setea firească devine sete după divin, după altă viaţă, ca în pericopa evanghelică (cf. In 4,13), iar răzvrătirea împotriva conducerii umane este şi răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. Apa de băut, care a ţâşnit din stânca lovită de toiagul însoţit de binecuvântarea lui Dumnezeu, a devenit simbolul puterii şi al prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul poporului.

Păcatul comis de obştea lui Israel la apa de la Massa şi Meriba (Ex 17,7) a fost acela că a pus la îndoială această prezenţă: "Este oare Domnul în mijlocul nostru sau nu?" (Ex 17,7). Ştim că până şi Moise şi Aron au fost atraşi de păcatul neîncrederii, al punerii la îndoială a acestei prezenţe (cf. Num 20,10-12).

Răspunsul la întrebarea obştii lui Israel a fost apa cea multă care a ieşit din stâncă în mod miraculos sub ochii poporului. Dumnezeul exodului continuă, aşadar, să-şi manifeste prezenţa şi puterea mântuitoare, în pofida neîncrederii şi a răzvrătirii celor scoşi de el din sclavia Egiptului. Semnele prezenţei sale sunt însă disproporţionate: mute pentru cei care le observă doar din exterior, semnificative pentru cei care le privesc cu ochii credinţei.

b) Interpretarea acestui semn al prezenţei mântuitoare a lui Dumnezeu în istoria lui Israel este semnificativă. Tradiţia iudaică şi-a imaginat de timpuriu că "această stâncă" i-ar fi însoţit pe israeliţi în timpul peregrinării lor prin pustiu. Din această tradiţie s-a inspirat însuşi apostolul Paul când le spunea corintenilor, referindu-se la Israel: "Părinţii noştri au băut aceeaşi apă (băutură) spirituală, pentru că ei beau din piatra spirituală care îi urma, iar piatra era Cristos" (1Cor 10,4).

Mai târziu, sfinţii părinţi se vor inspira în catehezele lor mistagogice din acest episod. Astfel, pentru sfântul Ambrozie, toiagul lui Moise nu este un băţ oarecare, ci unul însoţit de binecuvântarea profetică, adică de puterea lui Dumnezeu. În virtutea acestui cuvânt atotputernic al lui Dumnezeu, Moise loveşte stânca cu toiagul, învingând cu el legile firii: scoate apă de acolo unde în mod natural nu există.

Binecuvântarea profetică ce însoţea toiagul lui Moise pregătea un dar şi mai mare, dar de care beneficiem noi, cei de astăzi. După cum Moise a lovit stânca cu toiagul lui Dumnezeu, şi din stâncă a ieşit apa care a potolit setea poporului, la fel preotul, în virtutea aceluiaşi cuvânt dumnezeiesc, atinge potirul, iar din potir bem apa vie din care ţâşneşte spre viaţa veşnică: "Et bibit populus Dei qui Dei gratiam consecutus est" (Sfântul Ambrozie, De sacramentis, V,3; De Mysteriis, IX, 51: SCh 25bis, B. Botte Ed. "Cerf", Paris, 1961, p. 121-123 şi 185-187).

Sfântul Ambrozie leagă, în al doilea rând, apa ieşită din stâncă de apa care a ieşit din coasta lui Isus deschisă de suliţa soldatului roman (cf. In 19,31-34). Apa şi sângele care ţâşnesc din coasta lui Isus sunt semnele sacramentale care ne purifică de păcate şi ne răscumpără. "Harul - spune el - iese de acolo de unde a pornit şi vina": "Unde culpa, inde et gratia" (Idem, De sacramentis, V, 4, o.c., p. 122).

În Orient, sfântul Ioan Gură de Aur compară pe primul Moise cu cel de-al doilea, Cristos, zicând: "Primul a lovit stânca, făcând să ţâşnească izvoare de apă. Acesta atinge masa, loveşte masa mistică cu toiagul crucii sale şi face să izvorască izvoarele Duhului. Iată motivul pentru care masa este aşezată în centru, ca un izvor, pentru ca turmele să vină la el din toate părţile şi să se adape din apele sale mântuitoare" (Sf. Ioan Gură de Aur, Cateheza 3,27: SCh, 50,167).

Ambele lecturi proclamate astăzi în cadrul Liturghiei nu numai că ne dezvăluie misterul persoanei lui Isus şi al misiunii sale răscumpărătoare, dar, în final, ne asociază noului cult adus Tatălui de către Cristos, "în Duh şi adevăr", cult pe care îl prezentificăm în dumnezeiasca jertfă euharistică.

Pentru a-l putea adora pe Tatăl "în Duh şi adevăr", adică prin Cristos, în Duhul Sfânt, Domnul însuşi "a revărsat caritatea sa în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat" (Rom 5,5). Autorevelaţia pe care ne-a făcut-o Isus în evanghelie ne cere şi nouă credinţă atât în dumnezeirea sa, cât şi în lucrarea sa de răscumpărare a omenirii. Credinţa ne face apţi de viaţa sa dumnezeiască şi de justificare.

În cea de-a doua lectură (Rom 5,1-8), sfântul apostol Paul ne prezintă tocmai roadele acestei justificări: pacea cu Dumnezeu şi speranţa gloriei lui Dumnezeu, distrugerea păcatului şi eliberarea din sclavia lui, viaţa cea nouă în Duhul Sfânt. Aceste roade ale justificării noastre de către Cristos, Mântuitorul nostru, constituie însăşi starea harului, starea noastră de prietenie şi de comuniune statornică cu Dumnezeu. Această nouă condiţie de a fi, această nouă existenţă de fiu al lui Dumnezeu este revigorată permanent în noi de "charitas Dei", de iubirea lui Dumnezeu (genitiv subiectiv) faţă de noi.

Iubirea revărsată în noi de Domnul este, aşadar, iubirea ipostatică. Însuşi Duhul Sfânt care ne-a fost dăruit la Botez (cf. 1Cor 6,11; Tit 3,5; In 3,5; Fap 2,38; 19,2-6). El ne face apţi de a-l iubi şi de a-l adora pe Tatăl aşa cum l-a iubit şi adorat Isus însuşi. Locuind Duhul lui Cristos (Rom 8,9) în sufletul şi în trupul nostru (Rom 8,16; 1Cor 6,19), devine principiul vieţii dumnezeieşti din noi, principiul interior de sfinţenie (Rom 15,16; 1Cor 6,11) şi de conduită morală vrednică de un fiu adoptiv al lui Dumnezeu.

Cunoaşterea mai profundă a misterului lui Cristos spre care năzuim în acest timp sacru devine, astfel, unire şi comuniune cu Treimea mântuitoare. "Isus însuşi ne sugerează o anumită asemănare între unirea persoanelor divine şi unirea fiilor lui Dumnezeu în adevăr şi caritate. Această asemănare ne arată că omul, care pe pământ este singura creatură pe care Dumnezeu a voit-o pentru ea însăşi, nu se poate regăsi deplin decât prin dăruirea sinceră de sine însuşi" (GS 24; EnchVat 1,1395). Dăruirii persoanelor în misterul Treimii preasfinte trebuie să-i corespundă dăruirea sinceră de sine însuşi din partea omului lui Dumnezeu. Amin.

24 februarie 2008

Pr. Eduard Ferenţ

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
550 accesări.

Alte predici pentru Duminica a 3-a din Postul Mare:

Anul A
27 martie 2011 - Pr. Eduard Soare
23 martie 2014 - Pr. Felician Tiba
19 martie 2017 - Pr. Petru-Sebastian Tamaş

[ Index predici şi predicatori ]