Duminica a XXXIV-a de peste an - Cristos, Regele Universului

Traiau cândva trei regi. Într-o noapte senina au vazut pe bolta cerului stralucind o stea deosebit de luminoasa. Ce sa fie? De unde a aparut? Ce vrea sa spuna? În cele din urma, toti trei au ajuns la aceeasi concluzie: S-a nascut un nou rege. Unul a zis: Vreti sa mergem si sa-l vedem? Ceilalti doi au spus: Sa mergem! Dar ce sa-i ducem în dar? Au convenit: Sa-i ducem aur, smirna si tamâie. Au luat darurile si au pornit la drum. Pe drum au început sa se certe între ei, care sa-si prezinte darul mai întâi. Regele cu tamâie voia sa fie primul fiindca regii din acea vreme se credeau zei, iar tamâia era semnul recunoasterii ca atare. Tot primul voia sa fie si regele cu darul de aur, sustinând cu buna dreptate ca pamântul nu-si recunoaste mai bine regele decât prin stralucirea aurului. Cel de-al treilea, cel cu smirna, voia sa fie tot primul, fiindca darul sau aducea recunoasterea ca împaratia noului rege va fi vesnica. Si fiindca cel mai artagos se arata regele cu aur, ceilalti doi, pentru pace, au cedat. Când au ajuns la locul unde se afla cel cautat, regele cu aur a intrat primul; a îngenuncheat lânga leaganul cu fân, care nu era decât ieslea si în spatele lui s-au aliniat ceilalti doi. Regele prunc si-a scos mânuta din fasa si punând-o pe capul regelui cu aur, ca si cum ar fi voit ca prin blândete sa striveasca mândria, i-a zis: Aurul nu este pentru mine! si primi numai tamâia si smirna, semnul divinitatii si al împaratiei vesnice. Primii care l-au recunoscut pe Isus ca rege au fost regii, numai ca în fata lui Pilat, Isus recunoaste: Da, eu sunt rege, dar împaratia mea nu este din lumea aceasta (In 18,36). Tâlharul de pe crucea din dreapta lui Isus recunoaste în Isus pe regele sau si-i cere sa-si aduca aminte de el în împaratia sa (Lc 23,42).

Astazi ne-am adunat sa-l recunoastem si noi si sa-l sarbatorim pe Isus Cristos ca pe regele nostru. Nu i-am adus aur, stiind ca nu este rege ca si ceilalti regi ai pamântului, ci iubirea de aur a inimilor noastre; i-am adus tamâia evlaviei, recunoscând dumnezeirea sa si smirna credintei si sperantei în împaratia sa vesnica.

Voi depune un efort pentru a vi-l descrie pe Isus Cristos în stralucirea regalitatii sale, desi stiu ca mantia regala pe care i-o croiesc din cuvinte este prea strâmta, prea scurta si prea putin decorata, brodata si din materiale prea putin valoroase, fata de regalitatea sa care cuprinde: infinitul, vesnicia, atotputernicia, atotstiinta, sfintenia, dreptatea, timpul si întreg universul. Recunoscând ca mintea noastra nu poate cuprinde dimensiunile acestei regalitati, sa ne întoarcem la lucruri mai simple. Sa ne închipuim ca suntem în Vinerea Mare si ne-am urcat pe Golgota. În fata noastra se desfasoara o drama înfioratoare: trei cruci sunt înaltate si pe ele se chinuie trei fiinte omenesti. Pe crucea celui din mijloc este atârnata o inscriptie în trei limbi care indica motivul condamnarii lui: Isus nazarineanul regele iudeilor. Pilat, rugat sa corecteze acest înscris, a raspuns sec: Ce-am scris, am scris (In 19,22). Dupa magi, Pilat este acela care, în numele imperiului roman, recunoaste ca Isus este rege. Dar ceea ce era scris, era numai o parte din adevar; Cristos este, nu numai regele iudeilor ca fiu al lui David (Lc 1,32-33), ci al omenirii întregi, al întregului univers, fiind icoana Dumnezeului nevazut, nascut înainte de orice faptura, toate fiind create prin el, în cer si pe pamânt, vazute si nevazute, toate prin el si pentru el au fost create. El este capul corpului, al Bisericii; el este începutul, întâiul-nascut dintre cei morti, ca între toti el sa fie cel dintâi, deoarece lui Dumnezeu i-a placut ca întreaga plinatate sa locuiasca în el si prin el si pentru el sa le împace pe toate, aducând pacea prin sângele crucii sale (Col 15-20). Da, Isus este rege, fiindca este imaginea perfecta a Tatalui, expresia desavârsita a perfectiunilor sale. Radacina autentica a regalitatii lui Isus sta în originea sa din Tatal, din care s-a nascut mai înainte de toti vecii (Crezul), ca rod al iubirii sale vesnice - iubire din iubire. În mod cert, fiind el rodul iubirii vesnice si infinite, sfinte si atotputernice, poseda bunuri care constituie o adevarata împaratie. Si, fiindca s-a facut ascultator pâna la moartea pe cruce, Tatal i-a dat un nume care este mai presus de orice nume, ca în numele lui Isus sa se plece tot genunchiul celor din cer, de pe pamânt si din iad, sa marturiseasca orice limba ca Isus este rege - domn - spre slava lui Dumnezeu Tatal (Fil 2,8-11).

Daca vrem sa citim istoria lui Dumnezeu, istoria regalitatii lui Isus, prin care putem întelege istoria omenirii, a noastra, trebuie sa-l cunoastem si sa-l întelegem pe acest rege rastignit. El este cheia cunoasterii istoriei si a mântuirii lumii. Istoria lui Dumnezeu este cea mai simpla: Dumnezeu este cel ce este (Ex 3,14) si, Cel ce este, este iubire (1In 4,8). Prin Cristos Isus de pe cruce, prin acest rege tintuit pe lemn, fiindca iubirea divina vrea sa devina istorie omeneasca, istoria noastra.

Recunoscând ca Isus este rege, noi credem ca prin el, Dumnezeu ne-a dovedit în mod clar ca realizarea deplina a omului se poate obtine numai prin ascultarea de vointa lui: slujirea aproapelui. Numai traind ca Isus, pentru a-i sluji pe oameni, putem întelege superioritatea sa regeasca si simti fericirea de a-i spune, asa cum i-au spus triburile lui Israel lui David, când au venit la el în Hebron: Noi suntem din acelasi sânge cu tine (lectura I-a: 2Sam 5,1), suntem fiii aceleiasi iubiri, domnim împreuna cu tine, fiindca Servire Christo regnare est. Numai prin aceasta slujire devenim oamenii pacii si reconcilierii. În Biserica lui Isus Cristos, care s-a nascut la piciorul crucii, functia, autoritatea, nu este data pentru afirmarea personala, ci ca pe o carisma, data în functie de caritate si unitate. Domnim cu Cristos când slujim pe semeni; întelegem regalitatea sa când traim slujirea, când devenim ascultatori asemenea lui Isus fata de vointa Tatalui. Istoricul Plutarh spune ca Agesilau, regele Lacedemoniei, ducea victorios lupte în Asia, când a primit ordin sa se întoarca acasa. A oprit cuceririle si imediat s-a întors acolo unde a fost chemat. Plutarh remarca încântat: Nicicând n-a facut acest barbat ceva mai maret si mai mare decât atunci când a dat aceasta stralucita pilda de ascultare si supunere fata de patrie. Vom împarati cu Cristos, daca vom mânca aceeasi hrana pe care a mâncat-o el: Hrana mea este sa fac vointa celui care m-a trimis (In 4,34).

Sarbatoarea de azi este o chemare de a patrunde pâna în încaperea cea mai intima, cea mai tainica a sufletului, a inimii, a fiintei noastre, spre a constata daca în anul bisericesc, care a trecut, roadele vietii noastre pot fi garantia vietii vesnice, garantia intrarii în împaratia lui Cristos, pe care prefata Liturghiei de azi o numeste: împaratia vesnica si universala; împaratia adevarului si a vietii, împaratia sfinteniei si a harului, împaratia dreptatii, a iubirii si a pacii.

Oare nu ne trezim angajati mai degraba în împaratia minciunii si a mortii, în împaratia pacatului si a întunericului, în împaratia nedreptatii, a urii si a razbunarilor?

Fac parte din împaratia lui Cristos acei care l-au gasit pe Cristos pe calea adevarului si a vietii, pe calea sfinteniei si a harului, pe calea dreptatii, iubirii si pacii. Si cu cât îl vom gasi mai mult, cu atât îl vom cauta mai mult si-l vom iubi mai mult.

Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vietii vesnice si noi am cunoscut si am crezut ca tu esti Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu (In 6,68-69). Pastreaza-ne în veci pentru slava împaratiei tale! Amin.