Duminica a XXXIII-a de peste an

Teologia sfârsitului

Revelatia a afirmat mereu, iar azi stiintele confirma din plin, ca aceasta lume va avea sfârsit. Dar când, cum si pentru ce, nu stim. Isus ne-a spus clar ca acest mister îl detine numai Tatal ceresc (Mt 24,36).

Oamenii sunt curiosi si dornici sa cunoasca mai mult: timpul când lumea se va sfârsi, cum si prin ce se va sfârsi; prin foc, cum spune sfântul Petru (2Pt 3,7) sau prin legea entropiei, cum sustine stiinta, adica prin racirea soarelui si prin morfoza galaxiei noastre; prin impactul cu alte corpuri ceresti; prin autodistrugere atomica etc. Prea putini sunt acei care privesc sfârsitul din punct de vedere teologic, adica prin prisma credintei. Dar daca acest lucru îl detine doar Tatal ceresc, cum el este autorul lumii, creator din iubire, se va contrazice pe sine, adica va distruge cu ura ceea ce a creat cu iubire si cu atâta întelepciune? Totusi, parca pentru a adânci misterul, Isus îsi pune aceasta întrebare, din care am putea deduce ca sfârsitul va fi ca o pedeapsa pentru pacat, pentru necredinta oamenilor: Când va veni Fiul Omului va mai gasi oare credinta pe pamânt? (Lc 18,8). Oare lipsa de credinta va grabi sfârsitul sau iubirea înduratoare, ca oamenii sa aiba timp de pocainta, asa cum spune sfântul Petru (2Pt 3,9), îl va îndeparta tot mai mult? Tot Mântuitorul Cristos a legat imaginea sfârsitului lumii de sfârsitul Ierusalimului si a spus: Unde va fi stârvul, acolo se vor aduna si vulturii (Mt 24,28). Când Ierusalimul a devenit ca un stârv, au venit acvilele romane si l-au nimicit. Ceea ce ar însemna ca atunci când lumea va deveni ca un cadavru si omul fara credinta este mort, desi pare ca traieste, vor veni vulturii cerului, adica îngerii si vor suna din trâmbite, vor anunta sfârsitul celor rai si învierea celor drepti.

Totusi, semnele sfârsitului, asa cum apar din evanghelia zilei, desi par înfioratoare pentru unii, pentru altii sunt pline de mângâiere la gândul ca Dumnezeu însusi se va implica direct în acest act. El este începutul si sfârsitul, alfa si omega (Ap 1,8). Din acest motiv putem afirma ca sfârsitul este cuprins în început si, întrucât începutul a fost un act al iubirii si al întelepciunii divine, în urma caruia Creatorul s-a bucurat când a constatat ca toate sunt foarte bune (Gen 1,31), cum ar fi posibil ca la sfârsit sa le faca flenduri si tandari? Credem si speram, speram si credem ca sfârsitul va fi ca începutul, ca Tatal va constata ca lucrarea Fiului, de restaurare a lumii în urma pacatului si de desavârsire prin Duhul Sfânt, va fi mult mai minunata.

Atât lectura I (Mal 4,1-2), cât si evanghelia (Lc 21,5-19), ne spun ca sfârsitul lumii va fi Ziua Domnului. Fiecare zi este a Domnului, dar aceasta din urma va fi prin excelenta a sa. Ziua Domnului va avea oare vreo asemanare cu ziua de duminica, sarbatoare a învierii? Va fi Ziua Domnului, ziua în care va veni sa-si arate domnia prin slujire, prin împartire de daruri, prin manifestarea suprema a iubirii sale, o zi de fericire totala? Asa credem si asa nadajduim.

Domnul va veni cu slava pe norii cerului, înconjurat de îngerii si sfintii sai (Lc 27). Va fi o venire triumfala, imposibil de descris în cuvinte omenesti; de aceea cuvintele Scripturii sunt adresate imaginatiei noastre care poate întrece descrierea realizata de cuvinte. Întreaga creatie îi va aduce omagiile cele mai alese, nu numai pentru a compensa lipsurile de care a dat dovada la prima venire, când i-a oferit gazduire doar într-un grajd, cât mai ales pentru a-si arata disponibilitatea de a apara în fata portilor iadului valorile pe care Cristos le-a cucerit prin jertfa crucii sale.

Domnul va veni sa faca dreptate alesilor sai.

Sfântul Francisc de Sales spune: În ziua judecatii, daca ar trebui sa aleg între Dumnezeu si mama mea, l-as alege pe Dumnezeu; sunt sigur ca el va fi mai drept si mai bun decât ea. Dar, ca si noi sa ajungem la aceasta siguranta, trebuie sa ne înscriem în rândul sfintilor prin viata de fiecare zi. Atunci vom întelege ca nici o suferinta de pe pamânt n-a fost prea grea si nici zadarnica.

În ziua aceea, Ziua Domnului, se vor afirma în istorie doua lucruri: adoratia datorata lui Dumnezeu si stima datorata drepturilor fiecarui om. Originalitatea Bibliei consta tocmai în aceea ca leaga în mod indisolubil cele doua dimensiuni ale "dreptatii", anume: fara Dumnezeu, omul nu ajunge la adevarata dreptate umana si fara efortul de dreptate umana, omul nu ajunge la adoratia adevarata (a lui Dumnezeu). Adoratia si dreptatea se sprijina una pe alta si sunt cheia de bolta a istoriei (Achile Degeest).

Efortul de dreptate umana este pus în evidenta de munca onesta. Acela care nu munceste nici pentru propria pâine, nu da dovada de efort pentru dreptatea umana. Sfântul apostol Paul cere primilor crestini, cei care nu muncesc, sa nu manânce. Însasi munca pentru bucata de pâine de fiecare zi constituie un efort pentru dreptatea finala. De aceea, se cere ca munca sa fie un mijloc de unire între oameni, ea sa se bazeze pe iubire, stima si respect, cu scopul de a perfectiona fiinta umana, aducând-o la stagiul dorit de Creator: asemanarea cu Tatal si cu Fiul - Tatal meu munceste si eu muncesc (In 5,17). Omul se reflecta în rodul muncii sale. A-l frustra pe om de rodul muncii (prin furt, cersetorie, parazitism, santaj etc.) înseamna a-l frustra nu numai de chipul sau, de fiinta sa, de personalitatea sa, de sfârsitul sau demn, ci înseamna a-l frustra de asemanarea sa cu Dumnezeu, înseamna a-l frustra de coeziune, de iubire, de respect, de demnitate si de pace cu ceilalti oameni. Pe de alta parte, gasim ca multor patroni le face multa placere sa auda îndemnul scripturistic: Munciti! Cine nu munceste, sa nu manânce! dar le provoaca mare neplacere când aud cum Biserica spune cu insistenta: Platiti just munca oamenilor! Nu înselati muncitorul! Si, dat fiind faptul ca se uita plata justa a muncii, profetul Malahia spune: Toti cei trufasi si toti cei care savârsesc faradelegea vor fi ca paiele, se cred mari si tari, însa ziua care vine îi va mistui si nu va mai ramâne din ei nici radacina, nici ramura, adica neamul nedreptilor se va stinge.

Muncind cinstit pentru ca Ziua Domnului sa ne gaseasca pregatiti, înseamna a face apostolat. Ucenicul este îndemnat de Isus sa nu se îngrijeasca de apararea sa. De ce? Felul sau de a munci spune mai mult decât cuvântul apararii; felul sau cinstit de a trai pe temelia credintei, sperantei si caritatii nu mai au trebuinta de aparare. Aceste virtuti traite dau valoare faptelor, muncii, vietii sale; statornicia sa trebuie sa izvorasca din convingerea ca viata omului are un sens în viitor, ca îl asteapta un nou fel de a fi si ca acest viitor este strâns legat de angajarea tuturor si a fiecaruia în parte prin munca de fiecare zi, pentru a aduce în Ziua Domnului pâinea si vinul, roade ale pamântului si ale muncii oamenilor ca sa devina jertfa curata, placuta Domnului.

Desigur, Ziua Domnului nu va veni spre a pedepsi pe cei rai, ci spre a rasplati pe cei buni: pentru voi, care va temeti de numele meu, zice Domnul, va rasari soarele dreptatii; el va aduce vindecarea pe aripile lui. Iar Isus ne spune: Ramâneti statornici si veti dobândi viata - Eu sunt viata (In 16,6). A-l dobândi pe Isus înseamna a dobândi pe Dumnezeu însusi. Are cineva pretentie la mai mult?

Vor fi necazuri si mai mari, dar menirea lor este de a grabi sosirea acestei zile a dreptatii si a rasplatii prin care se va naste o lume noua, conforma vointei divine (Mt 19,28). Când se fac pregatiri pentru o sarbatoare mare se munceste mult si cu cât sarbatoarea se apropie, cu atât se zoreste mai mult cu treaba. Asa va fi la sfârsit: o nastere dureroasa, dar miraculoasa.

Marele cugetator si savant francez, Pascal, spunea: Omul este ca o trestie, cel mai slab element din natura, însa este o trestie care cugeta si judeca. Nu este de trebuinta ca universul întreg sa se înarmeze pentru a-l nimici, o exhalare de vapori, o picatura de apa este prea de-ajuns pentru a-l ucide. Dar chiar si atunci când universul îl striveste, omul este mai nobil decât acela care îl ucide, fiindca el stie sa moara, cunoaste avansul pe care îl are asupra lui, în timp ce universul nu stie nimic din toate acestea. În felul acesta toata demnitatea omului sta în gândire. De aceea trebuie sa depindem, nu de spatii si nici de durata, dar de silinta de a cugeta bine. Iata principiul moralei!

Da, sa cugetam bine la valoarea noastra, la atotputernicia care ne-a creat, la dragostea care ne-a rascumparat, la dreptatea care ne asteapta si atunci, cunoscând adevarul eliberator, vom putea spune cu sfântul Paul: Cupio mori et esse cum Christo - Doresc sa mor si sa fiu cu Cristos. Omul trebuie sa fie ca fructul copt, sa se desprinda de ramura care l-a purtat spre a fi independent si liber. Libertatea noastra este în Dumnezeu si Ziua Domnului va constitui ziua independentei noastre pe veci. Sa ne pregatim ca sa o sarbatorim cum se cuvine, cu toata bucuria si fericirea fara de sfârsit. Amin.