Duminica a XXX-a de peste an

În cautarea dialogului cu Dumnezeu

Este firesc, dupa ce l-ai rugat pe cineva pentru ceva si ai obtinut, sa stabilesti cu el un dialog, o convorbire prin care sa-ti arati recunostinta. Este dialogul prieteniei, fiindca acum vezi în binefacator mult mai multe calitati bune decât înainte. Daca stam si facem inventarul binefacerilor primite de la Dumnezeu, vom gasi ca sunt fara numar si fara masura, incalculabile pentru ratiune, cum este viata, de exemplu; si cine poate sa spuna cât este de mare, de importanta si cât valoreaza? Parerea unanima a parintilor spirituali este ca întrece în maretie si valoare întreg universul material. Prin urmare, cu atât mai mult se cuvine sa întretinem cu Dumnezeu dialogul cel mai intim al recunostintei, al prieteniei. Totul sa se bazeze pe iubire.

În viata vesnica vom dialoga mereu cu Dumnezeu, ceea ce va constitui fericirea deplina. Începutul vesniciei noastre este pe acest pamânt; de aceea aici trebuie sa fie si începutul dialogului vesnic. Rugaciunea îi deschide calea. Este drept, rugaciunea noastra seamana mai mult cu un monolog, noi spunem si tot noi auzim. Asa trebuie sa fie. Daca unul vrea sa devina orator si sa tina discursuri importante, mai întâi trebuie sa le gândeasca, sa le puna pe hârtie si apoi sa le citeasca el însusi cu glas tare. Astfel îsi verifica mai bine logica, tinuta si exprimarea. Aici pe pamânt facem exercitii de convorbire cu Dumnezeu. Cu cât cineva da dovada de mai multa staruinta, cu atâta va fi mai acceptat de Dumnezeu mai aproape de sine si, ca urmare, cu atâta va fi mai fericit.

Sa consideram cu atentie învatatura lecturilor de azi!

Prima lectura ne arata pozitia justa pe care trebuie s-o avem în convorbirile noastre cu Dumnezeu. Este o pozitie interna si consta în recunoasterea propriei saracii spirituale.

Vaduva si orfanul, cel sarac si bolnavul handicapat dinainte de Cristos nu aveau nici un drept în fata celor sus-pusi. Se stabilise o mentalitate în toti oamenii ca acesti batuti de soarta trebuie sa fie marginalizati, fiindca sunt batuti de Dumnezeu însusi pentru pacatele lor.

Când vaduva si orfanul, saracul si handicapatul recunosc în legile omenesti, în marginalizarea lor si privarea de unele drepturi elementare drept dreptate divina, ei devin acei saraci fericiti cu duhul (Mt 5,3), deoarece se considera cu atât mai nevrednici chiar în fata lui Dumnezeu si pot spune cu toata smerenia: Doamne, ai mila de noi!

Si vamesul de la templu este un sarac adevarat deoarece, conform legilor omenesti nascocite de carturari, ca si cum ar fi fost conforme cu Legea lui Moise, el era deja un condamnat la focul Gheenei, nemaiavând nici o portita de scapare; pungasiile de vames fiind atât de mari încât nu le mai putea repara; nimeni nu se angaja sa-l ajute, iar sfintii vremii, care se considerau a fi fariseii, carturarii si mai ales arhiereii, îi aruncau numai dispret. Sufletul, lipsit de orice merit, dar încarcat de pacate, lipsit de orice sprijin omenesc, se înfatiseaza numai ochilor lui Dumnezeu, pentru a gasi întelegere în bunatatea care l-a creat.

Orice om are trebuinta de mila lui Dumnezeu, atât fariseul, carturarul cât si arhiereul care se bazau pe faptele lor bune; precum si vamesul care nu avea nici un merit. Iar noi, daca am fi înclinati sa judecam pe altii, avem trebuinta de mila lui Dumnezeu mai mult decât aceia pe care îi judecam. Acela care judeca pe aproapele sau este un hot care fura dreptul lui Dumnezeu de a judeca. Nu judecati si nu veti fi judecati (Mt 7,1). Sfânta Ecaterina de Siena, fiind pe patul de moarte, a repetat de 60 de ori: Peccavi, Domine, miserere mei! - Doamne, am pacatuit. Ai mila de mine!

Numai saracia cu duhul poate deschide portile sufletului pentru o iubire adevarata, atât fata de Dumnezeu, cât si fata de aproapele. Marele Gandhi spunea: Nu doresc sa ma renasc (religia hindusa din care facea parte are teoria reîncarnarii), dar daca ar trebui sa ma renasc, as dori sa ma renasc invulnerabil (în categoria saracilor), astfel încât sa împartasesc durerile lor, necazurile lor, nedreptatile care li se fac si asa sa caut sa ma eliberez de mine însumi si pe ei de aceasta conditie mizerabila.

Dumnezeu, fiind iubire (1In 4,8), sta mereu la dispozitia omului pentru a stabili un dialog cu el pe aceasta tema. De ce copilul are dreptul sa pretinda hrana, îmbracaminte, adapost, aparare si educatie de la parintii sai atâta timp cât în fata lor nu are nici un merit? Si culmea, atunci le este mai drag. Fiindca la baza relatiilor dintre ei sta iubirea parintilor fata de copil. Iubirea obliga. Dumnezeu îl iubeste pe omul care se prezinta în fata lui ca un copil fara nici un merit. Când începem sa ne atribuim merite, începem sa avem pretentii, devenim obraznici în fata Creatorului. Omul-copil poate stabili un dialog cu Dumnezeu numai în numele iubirii pe care el o are fata de creatura sa.

Moise dialoga cu Dumnezeu: Adu-ti aminte de Abraham, de Isaac si de Iacob, carora le-ai fagaduit... Noi cu atât mai mult ne putem baza în convorbirile noastre cu Dumnezeu pe iubirea pe care Tatal o are fata de Fiul sau Isus, fiindca el este adevarata iubire în care îsi gaseste toata bucuria (Mt 3,17;12,18) si în numele caruia si noi putem spune si cere orice (Mt 21,22). Putem cere orice în numele preacuratei Fecioare Maria - mama lui Isus -, pe care a înzestrat-o cu plinatatea harului, ca sa aiba de unde împarti si sa fie spre bucuria tuturor neamurilor (Lc 1,30-48). Putem cere orice în numele Bisericii, al tuturor sfintilor care o formeaza, pe care numai iubirea lui a înfiintat-o si careia i-a fagaduit biruinta deplina asupra portilor iadului (Mt 16,18).

Dialogul nostru cu Dumnezeu depinde de convorbirile pe care le avem cu oamenii. Crede cineva ca va putea suporta pe Dumnezeu ca sa-i spuna ceea ce nu admite sa auda de la oamenii care îl critica? Fara rabdarea din conversatiile cu cei din jur, nu se poate stabili un dialog cu Dumnezeu. Iar rabdarea cu cei din jur trebuie sa ne-o dea convingerea ca suntem pacatosi si numai Dumnezeu singur ne poate da neprihanirea care ne vine prin credinta (Fil 3,5-9), fiindca am pacatuit cu totii si ca atare suntem lipsiti de slava lui Dumnezeu, dar suntem îndreptatiti gratuit prin harul sau datorita virtutilor si meritelor lui Isus Cristos (Rom 3,23-24).

Isus nu a declarat nule faptele bune ale fariseului: pomenile si posturile etc., ci l-a condamnat pentru atitudinea lui dispretuitoare fata de altii, fiindca nu Dumnezeu are trebuinta de faptele bune ale omului, ci ceilalti oameni. Nimeni nu are dreptul sa spuna lucruri mari despre sine lui Dumnezeu în defavoarea altora si l-a condamnat pentru mândria care l-a orbit si l-a facut ignorant, fiindca nici o fapta buna a omului, oricât ar fi ea de mare, nu-l poate îndatora pe Dumnezeu.

La prima vedere ni s-ar parea ca apostolul Paul se lauda cu fapte si mai mari decât fariseul. Si faptele sunt reale, numai ca toate sunt puse în folosul aproapelui spre slava lui Dumnezeu, deoarece cu harul sau le-a savârsit si de la el asteapta coroana dreptatii, nu pentru meritele personale, ci pentru credinta primita de la Dumnezeu si de care el a legat o rasplata, pe care o vor primi toti cei care cred în venirea lui Cristos. Coroana dreptatii este admiterea la dialogul cu Dumnezeu, care trebuie sa fie, nu atât individual, cât mai ales colectiv, ca la un ospat festiv, la care bucuria este cu atât mai mare cu cât sunt mai multi cei care participa.

Prin urmare, cheia, care ne deschide usa spre Dumnezeu, este aproapele.

Vamesul se întoarce acasa îndreptatit, capabil sa discute cu Dumnezeu pe tema iubirii care s-a revarsat asupra lui din mila divina, tocmai pentru faptul ca a recunoscut ca a gresit si greselile se fac în defavoarea aproapelui. Comportamentul lui va fi pe viitor asemanator cu cel al lui Zaheu (Lc 19,2-13) si, de ce nu, poate îl reprezinta exact pe vamesul Levi, care, devenind apostol, a trait dupa deviza: Trebuie sa iubesc, fiindca am fost si sunt iubit de Dumnezeul meu.

Aceasta este logica simpla a mântuirii, a justificarii. Pe aceasta tema se pot purta conversatii infinite cu Dumnezeu, fiindca iubirea dezvaluie maretia valorilor pe care Creatorul le-a investit în fiecare persoana umana.

Un miner a mers la marturisire. Confesorul l-a întrebat daca se roaga. Minerul a spus ca se roaga zilnic si chiar destul de mult. Preotul curios l-a întrebat de câte ori spune Tatal nostru si Bucura-te, Marie pe zi. Minerul a spus ca nu stie aceste rugaciuni. Atunci, cum te rogi? Si minerul spune: Dimineata, când ma trezesc, îi spun lui Isus: "Doamne, iata sacul tau de carbuni s-a trezit si se scoala pentru munca. Pentru ziua de azi îti doresc numai bine". Si Isus îmi raspunde: "Cu atât mai mult bine îti doresc eu". Si asa merg si-i repet ca îl iubesc pentru tot binele, nu numai al meu, ci si al tuturor camarazilor mei. Înghit praf, transpir si ma obosesc, dar sunt fericit.

Asa trebuie sa facem si noi! Smerenia de a-i imita pe cei simpli ne poate înalta la convorbirile cele mai intime cu Isus, cu Tatal si cu Duhul Sfânt. Amin.