Duminica a XXIX-a de peste an

Rugaciunea

Crestinul este omul care asteapta veghind a doua venire a lui Isus. În perioada asteptarii are de luptat cu trei mari ispite: cu descurajarea, din cauza raspândirii raului tot mai mult în aceasta lume; cu lepadarea multora de credinta, fiindca însusi Isus s-a întrebat: Când va veni Fiul Omului, va mai gasi oare credinta pe pamânt? (Lc 18,8) si cu rastalmacirea mesajului evanghelic, din care cauza sfântul apostol Paul îl îndemna pe ucenicul sau Timotei sa ramâna statornic în ceea ce a învatat, în Sfânta Scriptura (lectura a II-a).

Pentru a iesi biruitori din aceasta lupta întreita, arma noastra este rugaciunea, ea salveaza omul, despre care sfântul Francisc de Sales spune ca este capodopera universului; sufletul este capodopera omului; dragostea este capodopera sufletului si iubirea este capodopera caritatii. Iata pentru ce dragostea lui Dumnezeu este scopul, perfectiunea si excelenta universului (Lettera 10,1).

Datoria omului este de a tinde mereu spre aceasta perfectiune creatoare sau desavârsire pâna la o identificare cu Tatal nostru ceresc (Mt 5,48). Iar ca sa ajungem aici, trebuie sa parcurgem drumul lui Dumnezeu: calea rugaciunii. Dumnezeu este rugaciune, fiindca este smerenie (sfântul Francisc de Assisi), fiindca este iubire (sfântul Ioan evanghelistul). Atât prin creatie, cât si prin fiecare har, el îsi manifesta iubirea ad extra. Dar prin aceasta nu face altceva decât sa cerseasca cu smerenie infinita iubirea creaturilor înzestrate de el cu ratiune si vointa, cu darul libertatii; se roaga ca noi sa-l iubim, sa ne întoarcem la dânsul pe aceeasi cale pe care el a venit si vine mereu la noi, pe calea iubirii creatoare si rascumparatoare prin Isus smerit pâna la moartea pe cruce (Fil 2,8).

Catehismul defineste rugaciunea ca înaltare a mintii spre Dumnezeu. Scara pe care ne putem înalta nu poate fi alta decât aceeasi pe care Dumnezeu a venit la noi, scara smereniei. Ei bine, dar o data ajunsi la Dumnezeu, trebuie sa-i vorbim si sa-i cântam un duet la unison cu Duhul Sfânt care se roaga în noi cu suspine negraite (Rom 8,26), prin care noi putem sa ne adresam lui Dumnezeu cu numele de Tata (Gal 4,6), deoarece Isus ne asigura ca primul efect, primul succes al rugaciunilor noastre este tocmai faptul ca îl dobândim pe Duhul Sfânt de partea noastra (Lc 11,13), fiind darul Tatalui si al Fiului. Dar daca cineva nu-l cauta în primul rând sa-l aiba pe Duhul Sfânt de partea sa, Tatal nu se obliga sa-i asculte ruga, fiindca numai prin el putem afla împaratia cerurilor, ca toate celelalte sa ni se adauge la viata de fiecare zi (Mt 6,33; Lc 12,31). O rugaciune fara Duhul Sfânt este ca o mâncare alterata, mai mult otraveste decât hraneste. Cine îl iubeste, îl cunoaste pe Dumnezeu; îl iubeste acela care îl are pe Duhul Sfânt si îl cunoaste prin Isus Cristos, prin cuvântul evangheliei sale. Spune sfântul Augustin ca cine nu iubeste cuvântul lui Cristos, nu are cum sa-l cunoasca pe Dumnezeu.

Rugaciunea este tacere.

Nimeni nu vine la mine, spune Isus, daca nu-l atrage Tatal (In 6,65) si, de asemenea, nimeni nu poate ajunge la Tatal decât prin Isus (In 14,6). Ca sa auzim glasul Tatalui si al Fiului - partea cea mai buna pe care o alesese Maria, sora Martei (Lc 10,42) - trebuie sa facem tacere. Pentru aceasta a spus cineva ca trebuie sa ne rugam mult înainte de a ne ruga (Cantalamesa). Isus se retragea în liniste, pe timp de noapte, în singuratatea muntelui, în Gradina Maslinilor etc. unde asculta glasul Tatalui pentru a dobândi forta necesara de a-i împlini vointa, de a ramâne cu fiii oamenilor, cu aceasta generatie ostila sacrului.

Rugaciunea este lupta.

Daca în Sfintele Scripturi avem atâtea exemple graitoare de adevarata rugaciune, ele sunt prezentate mereu ca o lupta. Abraham se lupta cu Dumnezeu ca sa salveze Sodoma si Gomora (Gen 18,16-33); Iacob se lupta cu îngerul pe tot parcursul unei nopti (Gen 32,25-33); Moise se lupta cu Iahve tinând mereu bratele înaltate spre cer (Ex 17,8-16); prietenul inoportun se lupta cu tovarasul sau care nu voia sa se scoale în miez de noapte spre a-i da pâinea necesara (Lc 11,5-10); vaduva se lupta cu judecatorul nedrept pâna îi face dreptate (Lc 18,2-5); Isus însusi se lupta cu Tatal ceresc în Gradina Maslinilor pâna la sudoarea de sânge (Mt 26,39-44) si iese biruitor datorita evlaviei sale (Evr 5,7).

Câteva consideratii asupra rugaciunii celei mai obisnuite, ruga de cerere. Si ea este un raspuns la îndemnul lui Isus de a ne ruga fara încetare (Lc 18,1). În primul rând ruga nu trebuie sa constituie o pretentie ca Dumnezeu sa faca în locul nostru ceea ce putem face noi însine. Ea arata conditia smerita a starii noastre umane, atât de limitata, ca nu ne putem elibera de toate relele care ne vin din firea corupta, din partea lumii scufundata în pacat si mai ales din partea Celui Rau, care este mult mai puternic decât noi.

Descoperind lui Dumnezeu toate lipsurile si necesitatile noastre, planurile si dorintele sfinte, nu-i facem cunoscute lucruri nestiute de el, ci le punem noi însine în lumina lui prin actul smereniei; noi însine ne dam seama daca sunt sau nu conforme cu vointa lui. Omul este cu adevarat om prin ceea ce cere, prin privirea ridicata spre cer, prin afirmarea sa de antropos, prin înaltarea mintii spre Dumnezeu, ca buzele sa spuna din plinatatea inimii (Mt 12,34) ceea ce Duhul Sfânt a pus într-însa: iubirea (Rom 5,5), ca omul sa se defineasca prin inima sa.

Daca un judecator nedrept a ascultat-o pe vaduva, numai pentru ca ea a insistat sa-l roage (Lc 10,2-5), cu atât mai mult ne va asculta Tatal ceresc pentru iubirea ce o are fata de noi, care îl rugam cu suspinele Duhului sau din plinatatea iubirii inimii noastre. Prin urmare, trebuie sa întelegem ca motivul ascultarii rugaciunilor noastre este iubirea Duhului sau si nu pentru meritele noastre. Meritul omului consta în insistenta inoportuna care se bazeaza pe îndemnul lui Isus.

Rugaciunea crestina nu este o cerinta a interventiei imediate a lui Dumnezeu, nu este o formula magica ce rezolva problemele instantaneu, ci este ceva care adera si accepta libertatea si rabdarea lui Dumnezeu (Luigi Bera).

În alta parte a Evangheliei dupa sfântul Luca se spune ca Dumnezeu ne da, nu atât ceea ce îi cerem, ci mai ales pe Duhul Sfânt în primul rând, ca daca nu este el cel care se roaga în noi, rugaciunile nu au nici o sansa sa ajunga la Tatal, fiindca numai Duhul Sfânt, prin rugaciunea noastra si suspinele lui negraite ne poate face martorii lui Isus în lume.

Fara cunoasterea Sfintelor Scripturi nu ne putem ruga cum trebuie, deoarece numai ea are îndrumarile folositoare care dispun omul pentru realizarea dreptatii, perfectiunii, numai ea ne poate face disponibili si bine pregatiti pentru orice lucru bun (2Tim 3,15-17). Dumnezeu ne cheama prin Sfintele Scripturi si noi îi raspundem prin rugaciunile de lauda, preamarire, multumire, adoratie si prin cele de cerere. Rugaciunile care nu au suport scripturistic sunt ca niste bogatii puse într-un sac fara fund, se pierd. Când facem o rugaciune conforma cu învataturile evanghelice, chiar daca ni s-ar parea ca Dumnezeu nu ni le accepta, ele ramân totusi ca o bogatie spirituala necesara unor momente mai importante din viata, pentru a învinge dificultati mai mari. Isus se roaga: Parinte, daca este cu putinta, sa treaca de la mine paharul acesta; dar nu voia mea, ci a ta sa se faca (Mt 26,39). Câta bogatie a ramas lui Isus din aceasta rugaciune, chiar daca a trebuit sa bea paharul! A capatat puterea necesara de a-l bea, dând lumii dovada suprema a iubirii pe care Tatal o are fata de oameni.

Citim în viata scriitoarei suedeze Selma Lagerlöf (premiul Nobel pentru literatura în anul 1940) urmatorul episod. Tatal sau era în pericol de moarte. Mama i-a zis: Nu faci o rugaciune lui Dumnezeu ca sa ti-l lase pe taticu? Emotionata, Selma nu raspunde nimic; sta si se gândeste: Ce-i placea taticului meu sa faca pentru a-i placea lui Dumnezeu? Si-a adus aminte câta pasiune punea el în citirea Sfintelor Scripturi si cât le lauda. Atunci i-a venit ideea de a face un vot: Voi citi toata Biblia si o voi reciti pâna la moarte, daca taticul meu se face sanatos. Taticul s-a facut sanatos si Selma si-a tinut votul pâna la moarte si scrierile ei au devenit renumite datorita spiritului crestin cu care sunt impregnate.

Cineva spunea: Rugaciunea este oxigenul nostru spiritual. Dar fabrica de oxigen spiritual este Biblia. Daca vrem sa respiram aerul ceresc al sfintilor, trebuie sa ne abonam la fabrica de oxigen datator de viata vesnica, sa citim, sa meditam si sa contemplam iubirea lui Dumnezeu care ne vorbeste prin Scriptura. Numai asa vom trai vesnic în fericire. Amin.