Duminica a XXVIII-a de peste an

Despre recunostinta

Naaman, ca recunostinta pentru vindecarea sa de lepra, vrea sa-i ofere mari daruri profetului Elizeu; daruri pe care acesta le-a refuzat. A mai luat, tot ca recunostinta, o cantitate de pamânt din Samaria ca, întors acasa, sa faca un altar pe care sa aduca deseori jertfe de multumire si de recunostinta fata de Iahve (lectura I-a).

Apostolul Paul, pentru faptul ca Dumnezeu l-a facut vas ales, adica un depozit al milostivirii divine, plin de recunostinta sufera orice necaz si desfasoara o activitate misionara fara precedent (lectura a II-a).

Unul singur, dintre cei zece leprosi vindecati de Isus, vine si îi multumeste, aducând lauda lui Dumnezeu. Isus s-a plâns de nerecunostinta celorlalti noua, zicând: Oare nu zece s-au vindecat? Ceilalti noua unde sunt?

Binefacerea si recunostinta se întâlnesc rar. Rugaciunile noastre sunt pline de cereri de binefacere, dar rar se fac rugaciuni de recunostinta. Vara, când este seceta, se fac rugaciuni, Liturghii, procesiuni, praznice etc. pentru ploaie; si dupa ce ploua, ce se mai face drept recunostinta?

În mod obisnuit nici nu stim sa definim aceasta virtute. Totusi trebuie sa stim ca ea este o atitudine interioara de profunda umilinta si de iubire desavârsita, care se arata în extern printr-un act de lauda, cinste si preamarire adus lui Dumnezeu. Nu este de mirare ca recunostinta este o virtute rara, fiindca are în componenta sa umilinta. Ce este mai greu de practicat decât smerenia si iubirea?

Isus, model de recunostinta.

Pe când se afla în casa fariseului Simon, a venit o femeie, cunoscuta în cetate ca o mare pacatoasa si i-a uns capul cu parfum de nard de mare pret, i-a spalat picioarele cu lacrimi, le-a sarutat si le-a sters cu parul capului ei. Mântuitorul, ca recunostinta, spune ca fapta ei va fi vestita lumii întregi, oriunde se va predica evanghelia (Mt 26,6-13). Recunostinta lui Isus era îndreptata mereu spre Tatal ceresc: Îti multumesc tie, Parinte, sau: Te preamaresc pe tine, Parinte. Asa a facut la înmultirea pâinilor (In 6,11). Evanghelistul a ramas atât de profund impresionat de actul lui Isus încât, când altadata va vorbi despre înmultirea pâinilor, va spune: Locul unde Isus a adus multumiri (Mt 14,19). Multumirile l-au impresionat mai mult decât minunea. Multumiri a adus Isus si la învierea lui Lazar (Mt 11,4-27), la înfiintarea Euharistiei (Lc 22,19) etc.

Preacurata Fecioara Maria se aseamana atât de mult cu Isus în aceasta privinta. Arhanghelul Gabriel o saluta cu cuvintele: Bucura-te cea plina de har (Lc 1,29). Cuvântul har înseamna, în limba latina, gratia, ceea ce în traducere mai exacta înseamna recunostinta, multumire. Deseori auzim Deo gratias - Multumim lui Dumnezeu. Preacurata era plina de multumiri aduse lui Dumnezeu înca înainte de a fi mama Fiului sau, ceea ce a contribuit mult la dobândirea privilegiului unic al maternitatii divine. Traditia crestina sustine ca ea repeta foarte des cuvintele Deo gratias - Multumesc lui Dumnezeu; asa a devenit, dupa expresia din Litaniile lauretane, mama harului dumnezeiesc, adica mama multumirilor divine.

Sa urmarim dimensiunile recunostintei în creaturi.

Dumnezeu a întiparit sentimentul de recunostinta în orice faptura. Isaia exprima regretul lui Dumnezeu ca mai usor îsi cunoaste boul stapânul si magarul ieslea celui care îl hraneste decât Israel pe Domnul (Is 1,3). Pilde de recunostinta din partea animalelor fata de om avem destule si sunt uimitoare. Dumnezeu, spune sfântul Ambrozie, nu l-a creat pe om nici din aer fin, nici din aur, nici din marmura sau din vreo alta piatra pretioasa, ci l-a creat din pamânt, ca omul sa stie si sa fie recunoscator ca pamântul, sa dea însutit celui de la care a primit un bob. Pentru un bob de grâu sau de porumb, pamântul ofera în schimb un spic sau un stiulete cu zeci de boabe.

Revelatia ne arata recunostinta îmbracata în haina divina. Leprosul vindecat multumeste lui Dumnezeu nu numai pentru faptul ca dorinta lui de vindecare s-a împlinit, ci mai ales pentru ca a ajuns sa înteleaga faptul ca Dumnezeu este prezent si lucreaza în istoria omenirii prin Isus, în care vede manifestarea slavei lui. În Isus contempla iubirea gratuita si gloria Creatorului, ceea ce îl umple de fericire sufleteasca mai mult decât pentru vindecarea trupeasca. Evanghelia de azi nu urmareste sa ne dea o lectie de urbanism, de comportament politicos, ci vrea sa ne spuna ca recunostinta este adevarata revarsare de har si constituie trasatura fundamentala a omului de caracter si care prin credinta descopera ca mântuirea ne vine numai din initiativa lui Dumnezeu prin Isus Cristos.

Valoarea unui suflet se masoara prin marimea recunostintei. Ea este semnul distinctiv de ridicare a sentimentelor si a gândurilor, afirma abatele Huvelin.

Recunostinta este icoana credintei mântuitoare. Zece s-au vindecat, dar numai unul s-a mântuit prin credinta ca ceea ce a primit nu i se datoreaza, ci este un dar, menit sa faca din el însusi un alt dar pentru altii. Din moment ce primim daruri, este dovada cea mai graitoare ca Dumnezeu ne iubeste si are încredere în noi, ca investeste în noi valori menite sa aduca la credinta si la mântuire, la fericirea si la viata vesnica pe toti cei din jurul nostru.

Câti îi multumim lui Dumnezeu pentru darul credintei? Ce ar fi viata noastra fara speranta? Un iad. Câti îi multumim pentru dânsa? Recunostinta leprosului vindecat a devenit obiect de mântuire pentru multi, chiar si pentru noi, fiindu-ne exemplu. I-am multumit lui Dumnezeu ca l-a vindecat si ni l-a dat ca model de recunostinta?

De ce ceilalti noua nu s-au întors si nu si-au aratat recunostinta fata de binefacatorul lor? Le-a lipsit credinta. Ei sunt icoana majoritatii oamenilor. S-au grabit sa se arate preotilor, dupa cum au fost trimisi de Isus conform Legii, ca apoi sa fie integrati legal în comunitate si societate si asa sa-si poata satisface datoriile lor omenesti. Dar luându-se cu cele ale lumii, au uitat de cele dumnezeiesti. Unii dintre ei nu s-au mai întors fiindca au crezut ca vindecarea se datoreaza faptului ca s-au rugat, au cerut-o. Nu stiau ca Dumnezeu nu este dator nimanui, chiar daca este rugat. El s-a obligat sa ne asculte rugaciunea când cautam mântuirea, împaratia cerurilor si pe Duhul Sfânt (Lc 11,13). Altii, probabil, nu s-au întors la Isus fiindca au considerat drumul spre preoti si darul prescris de Lege drept medicamentul care le-a adus vindecarea. La fel putea sa vada si Naaman sirianul în drumul spre Iordan si în scufundarea de sapte ori în apa un medicament si o dezlegare de datoria recunostintei prin efortul depus, dar credinta a fost aceea care l-a facut sa vada un pas mai departe decât stiinta. Unii, probabil, nu s-au mai întors de frica persecutiei din partea preotilor la care s-au prezentat, ca nu cumva sa fie scosi din sinagoga, daca vor sustine ca Isus i-a vindecat, asa cum s-a întâmplat cu Bartimeu, orbul din nastere, vindecat de Mântuitorul (cf. In 9,22). Frica închide poarta recunostintei în multe cazuri.

Expresive sunt cuvintele sfântului papa Clement Romanul: Un suflet recunoscator îsi atrage prietenia lui Dumnezeu; un suflet nerecunoscator este prada diavolilor.

Nerecunostinta este plata omului vechi care înca nu s-a ridicat din starea barbariei. Focion, care a fost de 45 de ori în fruntea atenienilor în cele mai grele lupte si i-a condus la cele mai stralucitoare victorii, la vârsta de 80 de ani, a fost învinuit de tradare si condamnat la moarte. A trebuit sa bea paharul cu otrava, fara a i se da dreptul de a se apara. Dupa ce a golit paharul, a zis unui prieten: Te rog, mergi si spune fiului meu sa nu se razbune pe atenienii care mi-au facut atâta nedreptate si sa dea uitarii aceasta crima! A murit în anul 317 înainte de Cristos. Nici Socrate n-a avut o soarta mai buna, desi propovaduia cunoasterea de sine pentru a ajunge la nonviolenta.

Noi, fratilor, constienti de ceea ce ne spune sfântul Iacob ca orice dar de pret si orice bun desavârsit ne vine de sus, coboara de la Parintele luminilor (1,17), sa facem toate în numele Domnului Isus si sa-i multumim prin el lui Dumnezeu Tatal (Col 3,17), recunoscând cu umilinta ca el nu are trebuinta de recunostinta noastra, dar credem ca este un mare dar al sau, ca sa-i aratam recunostinta, caci, desi lauda pe care i-o aducem nu adauga nimic maiestatii sale nemarginite, în schimb ea ne obtine harul mântuirii prin Domnul nostru Isus Cristos (Prefata a IV-a feriala). Amin.