Duminica a XXVII-a de peste an

Teologia rabdarii

Ca sa întelegem sensul lecturilor de la Liturgia cuvântului de azi, si chiar din fiecare duminica, trebuie sa stim ca pe perioada a trei ani, începând cu duminica I din Advent si pâna la solemnitatea lui Cristos, Regele Universului avem ciclul A, B si C, fiecare având specificul învataturilor sale. Avem anul A în care tema centrala este facerea lumii, cu lecturi din Vechiul Testament si întruparea Fiului lui Dumnezeu cu lecturi din Noul Testament, adica viata veche si viata noua. Anul B are ca tema centrala opera rascumpararii în plina desfasurare. Anul C pune în evidenta roadele rascumpararii si escatologia, calea spre sfârsitul acestei lumi. Aceste trei perioade corespund celor trei stadii ale vietii noastre de pe pamânt: copilarie, tinerete si batrânete, precum si constientizarea asupra celor stadii ale vietii: viata pamânteasca, opera Tatalui ceresc pe care o mostenim de la Adam; viata cea noua adusa de Isus, unirea dintre natura divina si cea umana în persoana Cuvântului pe care o primim mai ales prin Euharistie si, în sfârsit, viata îngereasca spre care tindem, viata vesnica.

Fiind în perioada anului C si apropiindu-ne tot mai mult de sfârsitul lui, lecturile se refera la un anumit rod al rascumpararii, necesar perioadei escatologice: rabdarea.

Profetul Habacuc, descumpanit din cauza atâtor nedreptati si pierzându-si rabdarea, se adreseaza lui Dumnezeu cu un fel de repros: Pentru ce ma faci sa vad nedreptatea si tu ramâi ca un simplu spectator în fata nedreptatii ce mi se face? Domnul îi arata ca va veni timpul dreptatii, dar pâna atunci este de trebuinta rabdarea, fiindca: Daca ti se pare ca întârzie, asteapt-o!

Sfântul apostol Paul (lectura a II-a) îl îndeamna pe ucenicul sau Timotei la acelasi lucru: rabdare, statornicie în încercari si în suferinte, în veghere asupra depozitului credintei.

Isus a vorbit într-o zi multimilor, de fata fiind si ucenicii sai, despre necazurile mari care se vor abate asupra lumii la sfârsitul veacurilor. Ucenicii, dându-si seama ca pentru a suporta acele chinuri este nevoie o mare doza de rabdare, îi adreseaza lui Isus rugamintea: Doamne, mareste în noi credinta!

Cu cât credinta este mai mare, cu atât si rabdarea este mai puternica, cu atât curajul de a suporta cu seninatate contrarietatile vietii si mai ales ale sfârsitului este mai tare.

Rabdarea în purtarea crucii de fiecare zi este profetia celei escatologice. Daca azi cineva si-o pierde atât de usor, daca nu-si stapâneste nervii, cum va fi la sfârsit? Va suporta usor necazurile din ziua de apoi acela care traieste cu credinta ca este un simplu servitor în aceasta lume si nu face altceva decât ceea ce este dator sa faca. Orice servitor are trebuinta de multa rabdare pentru a împlini toate dorintele si mofturile stapânului sau si de la care nu spera sa primeasca în schimb decât firimiturile de pe masa banchetului. Dar noi, ca sa putem împlini vointa sfânta a lui Dumnezeu, avem trebuinta si de mai multa rabdare, însa traim cu speranta ca ne va rasplati cu gloria învierii, ca pe Isus, care s-a facut ascultator si rabdator pâna la moartea pe cruce (Fil 2,8), devenind model de slujire si numai din îndelunga lui rabdare noi aflam mântuirea (2Pt 3,15). Prin urmare, viata noastra trebuie sa fie o slujire continua, ca sa aratam prin fapte ca apartinem lui Dumnezeu trecând cu rabdare prin multe necazuri (2Cor 6,4), fiindca, daca rabdam în spirit de credinta, vom domni împreuna cu Cristos (2Tim 2,10), deoarece noi însine numim fericiti pe cei care au rabdare (Iac 5,11). Cum spune autorul Scrisorii catre Evrei, anume ca fara rabdare nu se poate împlini vointa lui Dumnezeu (10,38); prin urmare, nici nu se poate intra în împaratia lui Dumnezeu, fiindca numai cine va rabda pâna la sfârsit, acela se va mântui (Mt 10,22); ceea ce Scriptura accentueaza si mai clar: Prin rabdarea voastra va veti câstiga sufletele voastre (Lc 21,19).

Rabdarea mai este de trebuinta si pentru salvarea demnitatii umane, pentru dobândirea unui caracter puternic. Cât este de urât omul care îsi pierde cumpatul si se pierde cu firea! Seamana mai mult cu o fiara salbatica dintr-o cusca unde musca gratiile. Omul rabdator se aseamana cu sfântul martir Stefan de sub ploaia de bolovani, fata lui semana cu fata unui înger (Fap 6,15). Omul este chemat sa înnobileze firea sa cu cele mai alese virtuti, ca sa ajunga pe cea mai înalta culme a sfinteniei, a desavârsirii, pâna la asemanarea cu Tatal ceresc, dupa cum cere Isus (Mt 5,48). Sfântul Toma de Aquino, întrebat dupa ce semn se poate cunoaste omul sfânt, a raspuns: Dupa rabdare. Smerenia se cunoaste tot dupa rabdarea pe care o are cineva cu semenii sai, aratând pe omul lui Dumnezeu, fiindca prin rabdare omul se aseamana cu Creatorul, despre care sta scris ca este îndelung rabdator (Ps 86,15; 103,8). Dumnezeu este rabdator fiindca este iubire (1In 4,18) si iubirea este îndelung rabdatoare (1Cor 13,4).

Trebuie sa pretuim rabdarea si pentru frumusetea ei. Ea este semnul si dovada unei întelepciuni admirabile.

Un exemplu de rabdare. Se spune ca un chinez avea un armasar de toata frumusetea. Într-o zi l-a scapat din ograda si a fugit în padure si dus a fost, nu l-a mai gasit. Consatenii îl compatimeau zicând: Vai, ce nenorocire! Dar stapânul pagubas, ramânând senin si linistit, le spunea: Nenorocire sau noroc, cine stie? Dupa un anumit timp, armasarul se întoarce acasa si nu singur, ci urmat de o întreaga herghelie de cai salbatici. Ograda i s-a umplut si acum avea si de vânzare. Consatenii îl felicitau pentru asa noroc. Stapânul le raspundea invariabil: Noroc sau nenorocire, cine stie? Într-o zi, fiul sau, încercând sa calareasca pe un cal salbatic, a cazut rupându-si piciorul. Consatenii îl compatimeau: Vai, ce nenorocire! Ramânând acelasi, tatal le raspundea: Nenorocire sau noroc, cine stie? Nu a trecut mult timp si a venit ordin de încorporare pentru toti tinerii din sat. Începuse razboiul. Toti au plecat sa dea ochii cu moartea si doar câtiva aveau sa se mai întoarca, numai fiul sau a ramas acasa în siguranta, din cauza piciorului rupt. Ce noroc! ziceau parintii îndurerati de plecarea fiilor lor, la care tatal le-a raspuns cu aceeasi seninatate: Domnul da noroc acelora care au rabdare cu împlinirea planurilor sale!

Putem constata aproape zilnic faptul ca si nenorocirea îsi are norocul ei, iar cel întelept îti pastreaza frumusetea de caracter prin rabdare. Rabdarea apara pacea sufletului. Cui i-a parut rau vreodata ca a fost prea rabdator? Câti nu s-au cait si au plâns amar pentru faptul ca si-au pierdut rabdarea?

Un proverb african spune: Sa nu zici ca stelele mor când cerul se înnoreaza! Nu, stelele nu mor, dar norii care le acopera stralucirea nu fac altceva decât sa le spele fata, adica atmosfera, ca apoi sa apara si mai stralucitoare. Norii suferintei, care se abat asupra noastra, au menirea sa spele fata cerului din propria noastra constiinta, ca apoi sa vedem mai bine fata lui Dumnezeu, a sfintilor si a îngerilor sai din ceruri. Rabdarea ne da siguranta ca norii trec, dar cerul ramâne împodobit cu aceleasi stele, luna si soare.

Ce sa facem ca sa avem rabdare?

Ceea ce a facut profetul Habacuc, ceea ce au facut apostolii, ceea ce au facut martirii: s-au rugat. Sa ne rugam si noi: Doamne, mareste-ne credinta!

Un necredincios zicea cu fala: Ce importanta are ca ai sau nu ai credinta? Important este sa fii om cinstit, de omenie, un gentilom. Un scriitor francez i-a raspuns: Desigur, aceasta ajunge, ca sa nu ajungi la ocna, în streang sau hulit de lume, dar nu este suficient pentru a ajunge în rai.

Nu numai credinta ne este necesara, ci si caritatea, fara de care nimeni nu-si poate îndeplini misiunea de slujire, iar speranta ne sustine moralul si efortul ca rabdarea poate schimba fata lumii.

Un muntean batrân se ruga asa: Doamne, nu-ti cer credinta care sa ma ajute sa mut muntii din loc, pot lua dinamita sa-i misc, daca este necesar, dar îti cer sa-mi dai atâta credinta încât sa ma pot misca pe mine însumi pe calea care duce la paradis.

Asa trebuie sa ne rugam si noi, ca sa putem îndeparta muntii pacatului din inimile împietrite, ca apoi sa ne miscam liberi pe calea mântuirii. Amin.