Duminica a XXVI-a de peste an

Dumnezeu este drept

Lecturile de la Liturgia cuvântului de azi vor sa puna în evidenta un atribut divin - dreptatea -, pentru a ne da posibilitatea unui mai mare atasament fata de Legea Domnului.

De la început trebuie sa recunosc urmatorul lucru: continutul acestei predici este mai dificil de înteles; nici nu se poate altfel, fiindca este vorba despre un atribut esential al divinitatii. Cu multa rabdare, atentie si bunavointa, sper sa întelegeti ceva, cel putin atât: dreptatea divina difera de cea umana ca de la cer la pamânt; dar, dat fiind faptul ca trebuie sa ajungem în cer, este necesar sa ne obisnuim cu cele ceresti; azi, cu dreptatea lui Dumnezeu, care trebuie sa fie modelul dreptatii noastre prin caritate.

Catehismul ne spune ca Dumnezeu este drept, el rasplateste binele si pedepseste raul. Aceasta este o dreptate morala, o actiune distributiva fata de oameni sau alte fiinte rationale, dar dreptatea lui Dumnezeu trebuie sa fie în primul rând teologica. El este drept în sine, în esenta sa divina, asa cum este vesnic, pretutindeni, atotputernic, atotstiutor si sfânt. Orice om credincios marturiseste ca se cuvine, pe buna dreptate, ca Dumnezeu sa fie sfânt, vesnic, pretutindeni etc. Dreptatea teologica în sine, asa cum este ea în Dumnezeu, strânge ca într-un buchet pe celelalte cinci atribute si le patrunde pe fiecare dintre ele cu o lumina accesibila numai ochilor credintei noastre, deoarece este imposibil ca între cele trei persoane divine sa nu existe o dreptate perfecta în privinta vesniciei, ubicuitatii, atotputerniciei, atotstiintei si sfinteniei. Lipsa unui singur atribut dintr-o persoana dumnezeiasca l-ar face pe Dumnezeu nedrept în totalitate. Numai existenta celor cinci atribute în fiecare persoana da nastere celui de-al saselea atribut: dreptatii divine în sine.

Dreptatea divina fata de om, de a-i rasplati binele si de a-i pedepsi raul, izvoraste din dreptatea divina în sine si se bazeaza tot pe cele cinci atribute care fac din Dumnezeu un Tata creator, un Fiu mântuitor si un Duh Sfânt sfintitor. Dreptatea celor trei persoane divine fata de om este o dreptate caritativa, atât când rasplateste binele, cât si atunci când pedepseste raul, fiindca atât rasplata cât si pedeapsa sunt date pentru a-l face pe om capabil sa primeasca viata noua adusa de Cristos în vederea vietii vesnice, sa-l faca pe om partas la actiunile sale atotputernice, sa-l fericeasca prin întelegerea tainelor sale atotstiutoare, pentru a-l elibera de materia care îl împiedica sa fie ca îngerii si mai ales pentru a-l aduce pe calea dreptatii fata de semenii sai, adica pe calea sfinteniei, ferindu-l de osânda vesnica.

Sa meditam si apoi sa contemplam dreptatea divina asa cum reiese ea din lecturile de azi!

În lectura I (Am 6,1-4-7) Domnul avertizeaza, vorbeste celor care au deviat de la calea cea dreapta: Voi care va dedati faradelegii veti merge în exil.

Omul, înzestrat cu darul libertatii, are posibilitatea alegerii. Domnul, fiind drept, dupa ce i-a dat darul, îi da si lumina necesara ca sa aleaga ceea ce este bine si sa respinga ceea ce este rau. Daca omul îsi închide ochii în fata luminii si merge orbeste spre rau, Domnul nu-l lipseste de o alta lumina care sa-i vina din interior, careia sa nu i se poate împotrivi, îi arata ca alegând raul, el singur îsi faureste pedeapsa, fiindca renunta la vesnicie, la atotputernicie, la atotstiinta etc. Viata legata de placerile senzuale, de bogatiile materiale este o viata care singura se face roaba fata de cele inferioare si nu se va putea bucura de libertatea care izvoraste din ubicuitatea si implicit din celelalte atribute divine.

Sfântul Paul în Scrisoarea întâi catre Timotei (6,11-16) îi da acestuia un îndemn sfânt: Pastreaza nealterata porunca pâna la aratarea Domnului! De ce? Fiindca Dumnezeu este drept: el da viata la toate în baza atotputerniciei; el l-a înscris pe Fiul sau în istoria omului, în baza atotstiintei si sfinteniei sale; Fiul lui Dumnezeu a dat marturie buna în fata lui Pilat din Pont în baza atotputerniciei si a atotstiintei sale; si va veni a doua oara pentru a-si dovedi prezenta (ubicuitatea) în fata întregii creatii, ca împaratia sa sa cuprinda cerul nou si pamântul nou.

Isus ne descrie dreptatea divina în parabola bogatului si a lui Lazar cel sarac. Bogatul ajunge în iad, nu pentru ca Dumnezeu l-a trimis acolo, ci pentru ca el, pe pamânt fiind si cunoscând primejdia bogatiilor, le-a ales pe acestea închizându-si ochii în fata prudentei mântuitoare, facând dintr-un mijloc un scop în sine, un izvor de fericire din cele inferioare firii sale umane. În dreptatea sa, când Dumnezeu ne-a creat, a întiparit în firea noastra simtul, amprenta dreptatii sale, aratând fiecaruia, prin ratiunea luminata de darurile Duhului Sfânt, mai ales darul întelepciunii, ca scop în sine poate fi numai ceea ce este vesnic, pretutindeni, atotputernic, atotstiutor si sfânt. Asa este drept, asa trebuie sa cugete fiecare om. Bogatul a facut din bogatie si placeri un scop al vietii, al existentei sale; desi atât constiinta, cât si Legea si profetii l-au avertizat mereu ca este pe o cale gresita, ca acestea nu vor tine vesnic, totusi el a ales nedreptatea si singur si-a creat iadul, renuntând la sfintenie.

Se pune problema: cum se împaca dreptatea cu bunatatea infinita a lui Dumnezeu fata de creaturile sale. L-a creat pe om pentru a-l iubi si îl arunca în iad pentru a-l urî vesnic?

Sfântul Paul ne-a avertizat deja ca Dumnezeu locuieste într-o lumina de necuprins (lectura a II-a). Noi încercam sa conciliem dreptatea cu bunatatea nesfârsita în lumina credintei. Cartea Întelepciunii spune: Dumnezeu, fiind drept, toate le cârmuieste cu dreptate si socoteste lucru nepotrivit cu puterea sa ca sa osândeasca pe cel care nu trebuie pedepsit si, fiindca este stapân peste toate, se poarta foarte îngaduitor cu toti (12,15-16). Atributele divine se identifica atât de bine unele cu altele în simplitatea lui Dumnezeu încât putem spune ca el este drept tocmai pentru ca este milostiv, infinit de bun si este milostiv fiindca este drept; este vesnic, fiindca este sfânt; si este sfânt, fiindca este vesnic; etc. Sfânta Tereza a Pruncului Isus spune ca Dumnezeu de aceea este drept, fiindca este plin de milostivire, de caritate. Datorita atotstiintei el cunoaste perfect slabiciunea omeneasca si nu pretinde de la nimeni nimic peste puterile ratiunii si vointei cu care l-a înzestrat pe fiecare om. Pentru aceasta el îsi dirijeaza dreptatea, nu spre pieirea omului, ci spre salvarea lui, nu atât pentru binele pamântesc, cât mai ales pentru cel vesnic. El foloseste dreptatea pedepsind pacatul, ca omul sa se fereasca în mod constient de tot ce este daunator adevaratei sale fericiri, care nu poate izvorî din nimic altceva decât din Dumnezeu. Cartea a doua a Macabeilor spune ca Domnul nu rabda multa vreme pe cel pacatos, dar îl pedepseste îndata cu chinuri (sufletesti sau trupesti), acestea fiind semnul îndurarii prin care arata cât de mult îi vrea binele si nu-l lasa sa adoarma în somnul nepasarii (2Mac 6,13). Remuscarile de constiinta, rusinea, frica, toate se unesc pentru a forma iadul vremelnic menit sa-l înlature pe cel vesnic.

Atâta timp cât omul este pe pamânt, dreptatea divina are ca scop biruinta caritatii, concretizata în milostivirea care asteapta convertirea fiului risipitor; ba chiar atunci când pedepseste el tempereaza dreptatea cu milostivirea, pedepsind întotdeauna cu mult mai putin decât ar merita-o cel pacatos. Din acest motiv spunea cineva ca însusi iadul vesnic este un semn al milostivirii divine, fiindca daca ar fi opera lui Lucifer, ar fi mult mai îngrozitor. Dar iata ce spune cartea Plângerilor: Daca (Dumnezeu) pedepseste, are însa si mila dupa multimea îndurarilor sale, fiindca umileste si pedepseste contra inimii sale pe fiii oamenilor (3,32-33). Se spune ca Dumnezeu pedepseste cu strângere de inima si o face doar atunci când este strict necesar pentru a readuce creaturile sale pe calea binelui si pentru a le asigura fericirea vesnica.

Orice fapta a dreptatii divine presupune totodata o fapta a milostivirii si pe ea se bazeaza, spune sfântul Toma de Aquino (ST 1,21,4).

În urma pacatului, Dumnezeu putea sa nimiceasca toata faptura omeneasca, dar a voit s-o mântuiasca. Pentru a repara daunele pricinuite de pacat si pentru mântuirea lumii era suficienta doar o picatura din sângele preasfânt al lui Isus, dar el a voit sa constientizeze omul de gravitatea pacatului si de nesfârsita milostivire divina printr-o jertfa totala de sine, ca acolo unde s-a înmultit pacatul sa prisoseasca harul ca, precum a domnit pacatul prin moarte, asa sa domneasca si harul prin dreptate spre viata vesnica (Rom 5,20-21).

Calitatea noastra de fii ai lui Dumnezeu prin har poarta amprenta dreptatii numai când viata este traita constient si responsabil în spirit de credinta, speranta si iubire.

Dreptatea cere ca nimeni sa nu amâne convertirea. Amânarea convertirii este un act de nedreptate fata de milostivirea divina, fata de har.

Doamne, tu pururea esti milostiv cu cei gresitori, da-ne harul sa fim drepti fata de milostivirea ta. Amin.