Duminica a XXV-a de peste an

Atentie! Mamona ucide

Mamona este un cuvânt aramaic si are sensul de bunuri materiale. Cuvântul este întâlnit de doua ori în Noul Testament (Mt 6,24 si Lc 16,9). În primul text, Mt 6,24, mamona apare ca o persoana; în al doilea, Lc 16,9, ca bogatie. Atât în primul caz, cât si în al doilea, Isus tine sa ne avertizeze ca nu putem sluji lui Dumnezeu si mamonei. Cine îi slujeste lui Dumnezeu are viata; cine slujeste mamonei are moarte. Mamona se identifica oarecum cu diavolul, fiindca este arma sa cea mai puternica pentru a seduce pe oameni, cu ea robeste, ucide si duce la pierzare. Cu aceasta arma a încercat sa-l corupa pe Isus însusi în cea de-a treia ispitire, când, aratându-i toate bogatiile si slava lumii, i-a zis: Acestea toate ti le voi da, daca te vei închina mie (Mt 5,9), adica daca îi va sluji.

Sa fim foarte atenti! Pe Isus l-a ispitit o singura data; pe noi ne ispiteste la tot pasul. Nepasarea fata de avertismentul lui Isus ne poate fi fatala.

Un rege al Tebei din antichitate dadea un banchet splendid într-o seara. La un moment dat soseste un curier si-i aduce o depesa si cere sa fie primit de urgenta în audienta. Regele refuza sa se deranjeze si zice: Depesa importanta? O fi importanta pentru altii; asa ca poate ramâne pe mâine. În aceeasi noapte regele a fost asasinat. Când s-a desfacut depesa, s-a aflat ca în ea era mentionat numele aceluia care i-a uneltit moartea. Daca îi acorda atentie, ar fi scapat cu viata.

Ceea ce ne spune Isus este urgent si foarte important. Cine îi da atentie, va trai, altfel, mamona este cu sabia scoasa si în orice clipa este gata sa ucida sufletul si sa-l arunce în gheena.

Lectura I-a (Am 8,4-7) combate o modalitate gresita, practicata în rândul evreilor de pe vremea profetului Amos, izvorâta din neîntelegerea misterului suferintei. Este drept, Scriptura spune ca suferinta si moartea au intrat în lume prin pacat (Rom 5,12-14-17-19-21; 6,23). Prin urmare, concluzia logica este aceasta: cine sufera este un pacatos, un pedepsit de Dumnezeu. Evreii si-au formulat aceasta mentalitate ca, din moment ce Dumnezeu îl bate pe cel pacatos, de ce sa nu conlucreze si omul, de ce sa nu-i dea o mâna de ajutor lui Dumnezeu ca sa-l bata ca lumea? Bineînteles ca nu pe degeaba, sa-i ia pacatosului ce se mai poate lua din bunurile sale materiale, ca sa se faca dreptate. Asa se explica de ce carturarii si fariseii dispretuiau si mâncau casele vaduvelor si pe cele ale orfanilor (Mc 12,40), exploatând pe cel sarac si pe cel bolnav, pe cel lovit de soarta. Însa ar fi trebuit sa-si dea seama ca pacatul înlaturat nu înlatura automat suferinta si moartea, ci nedreptatea facuta lui Dumnezeu, de aceea nimeni nu mai are nici un drept sa profite de bunurile celui convertit. În situatia de muritor este orice om. Prin urmare, nu este drept sa-l consideri pe altul mai vinovat decât pe tine însuti si sa poti profita de pe urma celui nenorocit. În afara de aceasta logica elementara, nu trebuie uitat ca Dumnezeu a fost, este si va fi mereu de partea saracului, vaduvei, orfanului, de partea celui care sufera si moare. El se intituleaza Tatal orfanilor si aparatorul vaduvelor (Ps 68,6) si a poruncit sa daruiesti cu mâna larga fratelui tau care este în strâmtorare si sa-l ajuti când se întâmpla sa ajunga în necaz (Dt 15,8).

Isus este categoric si total atât de partea saracului, asumându-si dintru-nceput cuvintele mesianice ale profetului Isaia: Duhul Domnului este asupra mea, el m-a uns sa bine vestesc saracilor, m-a trimis sa vindec pe cei cu inima zdrobita, sa propovaduiesc robilor dezrobirea si celor orbi vederea, sa eliberez pe cei închisi si sa vestesc un an de îndurarea din partea Domnului (Lc 4,18-19), cât si de partea pacatosilor pe care a venit sa-i cheme la pocainta (Mt 9,13) si cu care a stat de atâtea ori la masa (Mt 9,10), din care cauza a si fost numit prieten al publicanilor si al pacatosilor (Mt 11,19).

Isus arata rostul bogatiilor: ele nu sunt binecuvântare pentru cei drepti, nu sunt o rasplata a virtutilor, ci rostul lor este asemenea unei carisme: trebuie sa fie date pentru a întari, pentru a mari caritatea, pentru a avea posibilitatea refacerii imaginii de asemanare cu Creatorul, care da soare si ploaie tuturor, celor buni si celor rai (Mt 5,45). Pe de alta parte, bogatiile sunt nedrepte, adica în primul rând nu sunt date pentru merite personale, pe de alta parte, multi dintre cei care le stapânesc le-au dobândit prin frauda, chiar daca unii le mostenesc legal. Bogatiile sunt nevrednice de slujirea omului, ele fiind inferioare conditiei umane. Omul cu minte si vointa, cu suflet spiritual, cum sa slujeasca materiei moarte? E ca si cum ai încerca sa dai de mâncare unui cadavru. A fi robul banului este o josnicie.

Nici chiar lipsa celor strict necesare acestei vieti pamântesti nu constituie un motiv de descurajare si teama de faptul ca ar fi o pedeapsa pentru pacat, ci din contra: viata noua adusa de Isus este infinit superioara vietii pamântesti si, când Dumnezeu permite ca omul sa piarda bunurile materiale, o face cu toata iubirea spre binele celui care nu are curajul si taria necesare de a se dezlipi din toata inima de cele trecatoare, pentru a nu deveni sclavul lor, aducându-i aminte ca nu ceea ce poseda are valoare, ci ceea ce este; unora nu le da bogatii si altora le ia ceea ce au, ca nu cumva sa se chinuie precum camilele sa treaca prin urechea acului pâna sa ajunga în împaratia lui Dumnezeu (Mt 19,24). Toate sunt ale lui Dumnezeu si el ia când vrea, cât vrea si cum vrea fiecarui om bunurile pe care i le-a dat spre administrare, nu spre a fi stapân. Luând cele materiale, Dumnezeu vrea sa-l obisnuiasca pe om cu gândul mortii care despoaie de toate, sa-l înalte la realitatea viitoare a învierii, când nici giulgiul funerar nu va mai fi necesar si, poate cea mai mare mângâiere izvorâta din credinta, datorata lipsei bunurilor materiale, este aceasta: vor fi judecati mai mult cei bogati care nu au dat de mâncare celor flamânzi, nu au dat de baut celor însetati, nu au îmbracat pe cei goi, nu au adapostit pe calatori, nu au dat cele necesare celui bolnav (Mt 25,31-46) si pentru proasta administrare a bunurilor materiale vor fi trimisi la osânda vesnica.

Sfântul Paul (lectura a II-a: Tim 2,1-8) vrea sa ne spuna ca rugaciunea este santinela bine înarmata care sta de veghe la usa inimii noastre si nu lasa sa intre hotul si criminalul numit Mamona.

Rugaciunea umila, sincera, plina de credinta si de iubire poate face din inima fiecarui crestin o minune, fiindca Dumnezeu ne-a dat si inima din pieptul sau, pe Isus, Fiul sau unic în care din veci si-a gasit toata bucuria (Mt 3,17), ca noi sa devenim capabili prin rugaciune sa dam, nu numai bunurile materiale, dar si inima din noi, ca aproapele sa devina fiinta noua, om nou, lacas al iubirii, templul Duhului Sfânt (1Cor 3,16; In 14,23; Rom 8,9; 2Cor 6,16). Nimeni nu este atât de mic încât sa nu poata face o rugaciune mare prin care sa se înscrie în planul lui Dumnezeu de mântuire a tuturor oamenilor, de salvare a vietii.

Mamona ucide.

Un om al lui Dumnezeu a intrat, fiind în calatorie, într-o pestera ca sa se odihneasca si, tragând o piatra pentru a si-o pune capatâi, sub ea a gasit o comoara. În loc sa se bucure, a iesit si a luat-o la fuga, strigând: Am vazut moartea. Fugiti! Am vazut moartea. Trei tâlhari din apropiere au auzit strigatul si i-au iesit în întâmpinare, zicându-i: Unde ai vazut moartea? Poti sa ne-o arati si noua? Omul lui Dumnezeu încerca sa-i determine sa fuga din acel loc si, fiindca ei insistau sa vada moartea si apoi sa fuga, el i-a dus în pestera si

le-a aratat comoara. Tâlharii si-au zâmbit pe sub mustata si i-au zis: Într-adevar este moartea. Fugi cât poti mai repede si las-pe noi sa-i venim de hac! Omul lui Dumnezeu a plecat si tâlharii s-au bucurat de asa chilipir. Si fiindca pâna seara mai era mult, când aveau sa schimbe locul comorii în alta parte, au hotarât ca unul sa mearga în orasul cel mai apropiat si sa cumpere de toate, ca sa sarbatoreasca descoperirea. Unul a plecat si doi au ramas sa pazeasca tezaurul. În lipsa celui plecat, cei doi ramasi de paza si-au zis: Nu este mai bine s-o împartim în doua decât în trei? Când se întoarce din oras cu de-ale gurii, îl omorâm, îl îngropam aici si nimeni nu va sti vreodata nimic. Hotarârea luata trebuie executata. Cel plecat dupa cumparaturi si-a zis si el în sine: De ce sa împartim comoara? Daca unul sufla ceva, ne prind jandarmii pe toti. Daca o am numai eu, o voi folosi asa fel ca nimeni sa nu afle nimic. A cumparat cele mai alese bucate si în ele a avut grija sa puna o doza de otrava. Revenit la pestera, cei doi paznici l-au înjunghiat si l-au îngropat; apoi a urmat praznicul festiv, dupa care trebuiau sa-si împarta averea. Au mâncat pe saturate si au baut din belsug. Au adormit si nu s-au mai trezit.

Nu este adevarat ca mamona ucide? Nu se întâmpla cele mai multe crime din cauza lacomiei dupa avere?

Doamne, da-mi harul ca sa pot strânge cât mai multe bogatii în cer, unde hotii nu le fura, moliile nu le manânca si rugina nu le distruge! Amin.