Duminica a XXIV-a de peste an

A fi sau a nu fi

O mâna îngereasca l-a apucat într-o zi de parul din crestetul capului pe profetul Ezechiel si l-a dus în templu ca sa-i arate faradelegile pe care le savârsesc batrânii poporului lui Israel. Ezechiel a vazut pe un zid mare pictate tot felul de animale si târâtoare considerate de Lege drept necurate si spurcate. Saptezeci de batrâni le incensau si fumul de tamâie se ridica spre cer. Domnul i-a zis profetului Ezechiel: Fiul omului, priveste ce faradelegi fac acestia! Ma silesc sa ma îndepartez de sanctuarul meu (8,3-12). Animalele necurate si târâtoarele reprezentau idolii pagâni si patimile omenesti la care se închinau batrânii poporului, tocmai ei care erau obligati

sa-l cinsteasca pe Iahve si sa fie model de fidelitate fata de Lege. Sfântul Toma de Villanova spune ca fiecarui pacat mare îi corespunde un animal necurat, conform Legii, fiindca omul când pacatuieste se animalizeaza si se aseamana mult cu dobitocul respectiv. Pe peretele vazut de Ezechiel erau pictate, sau mai bine-zis apareau ca la film, vipere, scorpioni, lei înfometati, cai, magari salbatici, câini, porci etc.

Daca l-am trece pe fiul risipitor din parabola de azi prin filiera celor vazute de profet, ne vom convinge ca se asemana cu multe dintre animalele vazute. Vipera si scorpionul otravesc; el a otravit sufletul tatalui, dar mai ales al fratelui mai mare care se pare ca nici nu a mai avut leac de vindecare; leii înfometati scot ragete care sa înspaimânte acele animale pe care el urmeaza sa le atace; fiul risipitor spune cu aroganta si apasat tatalui sa-i dea partea de avere, pe care o considera prada sa; caii alearga, fug cât pot mai tare; fiul cel mic fuge mai repede decât caii într-o tara îndepartata, dornic sa-si satisfaca placerile josnice; magarii sunt cunoscuti pentru impertinenta si încapatânarea lor; fiul, cu toate insistentele batrânului tata, ramâne ca un catâr pe pozitie; câinii, mai ales cei salbatici si sacalii, se aduna în haite si ataca; risipitorul a adunat în jurul sau pe toti si pe toate cele de teapa lui si au atacat virtutile si bunul simt uman; porcii sunt cunoscuti pentru placerea lor de a se baga în noroi; fiul risipitor s-a scufundat în mocirla destrabalarilor mult mai mult decât porcii în noroi, de aceea a ajuns sa-i pazeasca si sa-i hraneasca, dar el nu avea voie sa le manânce roscovele lor.

A fi sau a nu fi om. Aceasta este problema. Cum sa o rezolvam?

Din aceasta parabola s-au tras, cred, cele mai multe si mai folositoare învataturi. Ne vom limita la câteva. O prima învatatura este aceasta, ea îl caracterizeaza atât de mult pe omul orbit de patimi încât Isus a tinut cont de conditia umana si pe cruce, de aceea l-a rugat pe Tatal sa-i ierte pe oameni ca nu stiu ce fac (Lc 23,24). Ignoranta ne caracterizeaza pe toti. Cel care pacatuieste este un ignorant mic; cel care se crede perfect este un ignorant mare. Ambii au nevoie de convertire. Ca fiecare sa ajungem aici, este necesara rugaciunea sincera: Tata, am pacatuit împotriva cerului si a ta.

Oamenii pacatuiesc fiindca nu stiu ce fac. Nu cunosc rautatea pacatului, nu cunosc ofensa pe care o aduc lui Dumnezeu, nu cunosc nici primejdia în care îsi arunca propriul suflet si nici consecintele funeste în care îsi aduc chiar aceasta viata pamânteasca. Pacatosul se aseamana cu nechibzuinta, cu imprudenta unor copii care, în jocul lor de-a caii si calaretii, se leaga de gât cu o sfoara si, când se întâmpla ca aceasta sa-i strânga mai tare, în loc sa desfaca latul încet si cu grija, trag mai tare de sfoara, cu speranta ca se va rupe si se vor elibera, dar se sufoca mai repede ca în spânzuratoare. Pacatosul crede ca, daca îsi va satisface o data pofta, se va multumi deplin si se va elibera de cerintele tiranice ale trupului si apoi va trai fericit. Se însala: pofta satisfacuta, devenita pacat, sufoca fericirea. Din acest motiv, comentatorii parabolei au tras si aceasta concluzie: în tara în care nu este Dumnezeu va fi mereu o mare foamete. O bucurie care nu vine de la Dumnezeu, din trairea virtutii, nu poate satisface cerinta imperioasa din firea omului de a fi om. Este cunoscut în psihologie ca nici un contact sexual, între cei care au dreptul legitim la el, nu satisface, nu multumeste deplin pe parteneri, cu atât mai putin pe hotii de placeri. Augustin din Tagaste a gustat în tinerete, timp de saptesprezece ani, din placerile neiertate si iata marturia lui de mai târziu, dupa convertire: Tu, Doamne, stiai cât sufeream. Raul ma rodea pâna în maduva oaselor. Si cât eram de nenorocit! Obisnuinta de a-mi îndestula poftele fara frâu ma facea sa sufar îngrozitor. Mai puteam numi viata o astfel de viata? Tristetea se gasea din belsug în inima mea. Doamne, tu ai facut inima noastra pentru tine si nelinistita este pâna ce nu se va odihni în tine. Are dreptate si scriitorul italian Gabriele D`Annunzio când spune: Pacatul trebuie sa fie trist, fiindca orice fiinta constienta, daca este pusa în afara ordinii, trebuie sa sufere. Da, fiindca în afara ordinii se simte duhoarea mortii. Ordinea este ca omul sa fie om, antropos, fiinta cu privirea îndreptata spre cer. Cel cu privirea îndreptata spre pamânt îmbatrâneste înainte de vreme. Iata marturia lui Pier Loti: Am gustat din toate placerile; iar acum ma simt foarte batrân, cu toate ca sunt ca vârsta înca foarte tânar.

Oamenii se cred buni, dar nu stiu ce cred.

Fiul mai mare din parabola evangheliei de azi, otravit de plecarea fratelui mai mic, a ramas acasa lânga tatal sau, muncea si se arata ascultator. Urmarea sa-i faca bucurie batrânului tata, sa-i suplineasca lipsa fratelui si sa-i rasplateasca iubirea parinteasca? Nu. Îsi slugarea propriul egoism si astepta sa vina ziua când tatal sa-i devina sluga, dându-i tot ce are, tot ce se cuvine întâiului-nascut, începând cu iedul veseliei în compania prietenilor sai.

De multe ori credem ca îi slujim lui Dumnezeu prin rugaciune, post, pomana, prin primirea sfintelor taine etc., dar în realitate ne slugarim pe noi însine si vrem sa-l câstigam pe Dumnezeu de partea noastra, ca sa nu ne lipseasca nimic din ceea ce ne cere inima, scutindu-ne de crucea cea de toate zilele. Daca nu o face, plângerile se tin lant. Si dreptul Iob s-a plâns de nenorocirile care s-au abatut asupra lui, fiindca era constient ca nu gresise cu nimic înaintea lui Dumnezeu, era constient ca facuse tot ceea ce a depins de el ca sa nu jigneasca iubirea divina care l-a creat si i-a dat totul; avea dreptul sa se plânga fiindca nu întelegea tratamentul dur la care a fost supus, dar în cele din urma Dumnezeu îi descopera ca iubirea sa i-a trimis suferinta ca pe o carisma, nu atât pentru el, cât mai ales pentru altii, sa împarta altora învatatura pe care el a scos-o din suferinta: credinta în înviere, prefigurându-l pe Isus de pe cruce, care se plânge de ignoranta propriei soarte: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai parasit? (Mc 15,34). Suferinta îl duce pe cel vinovat la convertire si pe cel nevinovat la înviere: fratele tau era pierdut si s-a aflat, era mort si a înviat.

A fi om înseamna a fi ca Moise. Om ca prin oameni sa obtii glorie si preamarire lui Dumnezeu. Omul viu este gloria lui Dumnezeu, spune sfântul Irineu. Pentru ca Moise iubea slava lui Dumnezeu a intervenit pentru salvarea poporului israelit, renuntând la cinstea personala de a fi parintele unui nou popor. Cine iubeste gloria lui Dumnezeu iubeste si multimea ignorantilor pacatosi mici si mari. Iubirea este salvatoare. Daca este adevarata învatatura care sustine ca mai mare cinste este pentru un împarat de a-si salva un supus decât de a omorî o mie de dusmani, cu atât mai mult trebuie sa cautam si noi cinstea de a salva ceea ce aduce, nu numai slava lui Dumnezeu, dar si cea mai mare bucurie în cer: convertirea celui pacatos, începând fiecare cu sine, precum spunea un bun crestin: Doamne, lumea este rea, tu fa-o mai buna începând cu mine; sa avem sinceritatea sfântului Paul spunând: Isus a venit sa mântuiasca pe cei pacatosi, dintre care primul sunt eu (lectura a II-a).

Cine se smereste poate fi sigur ca va gasi în Dumnezeu o inima de tata si una de mama în Isus Cristos în ziua judecatii, auzind cuvintele mângâietoare: Erai mort, dar ai înviat. Intra în împaratia Tatalui meu! Amin.