Duminica a XXIII-a de peste an

Mister si destin

Crestinul adevarat aduna în inima sa un buchet de flori spirituale, virtuti alese, culese din gradina lui Isus, adevaruri învatate la scoala sa apostolica. Din acest buchet face parte si prudenta mântuirii. Despre dânsa se spune ca este mama tuturor virtutilor, dupa cum umilinta este temelia, iar iubirea este sufletul lor. Prudenta - întelepciunea mântuirii -, este virtutea care ne arata ce sa facem si ce mijloace sa folosim ca faptele noastre sa fie rationale, dar nu oricum, ci savârsite sub impulsul darului Duhului Sfânt, al întelepciunii, care face ratiunea umana capabila sa actioneze pentru un scop supranatural si sa foloseasca acele mijloace care sunt cele mai potrivite în acest sens, conform dictonului latin: Quidquid agis prudenter agas et respice finem - Tot ceea ce faci, sa faci cu prudenta privind scopul. Din prudenta se nasc prevederea, precautia si cunoasterea de sine.

Autorul primei lecturi de azi încearca sa explice prin filozofia elena ca desi foarte greu, se poate totusi ajunge la adevarata întelepciune necesara pentru a-si deschide calea nemuririi. Aceasta pentru omul normal, stapân pe sine si curat cu inima, sincer în cugetul sau. Omul pacatos este incapabil, traind dupa trup, sa ajunga aici. Fara siguranta nemuririi omul nu poate fi fericit, fiindca ea nu poate salaslui decât în unirea dintre întelepciunea divina si sufletul omului. Este greu de înteles, dar ar fi mare imprudenta criticarea planului divin, deoarece el apartine întelepciunii infinite si nu poate fi receptionat în totalitate de mintea marginita a omului.

Lectura a II-a ne ofera un înalt grad de prudenta crestineasca. În spirit de prudenta, apostolul Paul se supune Legii de a înapoia sclavul, fara însa a canoniza actiunea sa ca lege. Optica învataturilor crestine arata limitele legislatiei. Legaturile dintre Filemon si Paul, partasi ai aceleiasi credinte, sunt sub influenta trairii aceleiasi iubiri fata de cei mici. Alte legaturi s-au stabilit între apostolul Paul si sclavul Onesim, legaturi egale cu cele dintre el si Filemon. Noile legaturi crestine se pot încheia si între un stapân si un sclav. Paul nu ezita sa arate motivul relatiilor sale cu sclavul Onesim, ele sunt bazate pe paternitatea spirituala. Aceasta paternitate nu este rodul unui simplu sentiment de mila, de filo-uman sau cu atât mai putin dintr-un interes material, ci al apostolatului sau care este egal, ba chiar superior paternitatii fizice. În calitatea sa de tata spiritual, Paul nu este un simplu publicist, unul care doar raporteaza o stare de fapt, ci el transmite un apel divin; or, cuvântul lui Dumnezeu este eficient si poarta în el viata si rodnicia. Cel care transmite exercita un fel de paternitate (1Cor 4,14-21). Si când apostolul nu se margineste numai sa transmita exact cuvântul lui Dumnezeu, însa îl face viu în persoana sa prin suferinta, ca dovada a iubirii (Gal 4,19), el arata ca paternitatea sa este instrumentala, devine instrument viu care cânta gloria lui Dumnezeu în mijlocul furtunilor, la fel dupa cum viata lui Cristos a fost instrumentul paternitatii lui Dumnezeu pentru oameni (1Cor 4,15); el a cântat gloria Tatalui pâna la nimicire, la moartea pe cruce, ca apoi sa învie pentru a ne duce pe noi victoriosi prin încercari la Tatal. În baza acestui titlu de instrument viu al paternitatii divine, Isus poate cere de la ucenicii sai un atasament filial, fiindca el va dirija paternitatea sa spirituala catre Tatal, fiindca este numai vicariala (1Tim 2,7). Sfântul Paul nu aproba sclavia, dar arata ca gestul sau de iubire poate produce o libertate mult mai mare în Cristos decât cea legala (cf. 1Cor 7,14-24; Rom 6,15-18); el recunoaste relatia dintre sclav si stapân, dar relativizeaza si subliniaza ca este provizorie în comparatie cu fraternitatea vesnica pe care o stabileste credinta.

Biserica n-a fost fondata special pentru a desfiinta sclavia. Aceasta eliberare din sclavie releva initiativa comunitatilor omenesti în sânul carora crestinismul lucreaza si traieste. Desigur, când oamenii uita de responsabilitatile lor, Biserica trebuie sa le reaminteasca si de înalta lor chemare umanitara. Rolul ei este de a-l elibera pe om de egoismul lui propriu, pentru a-l deschide iubirii divine si fraterne în baza paternitatii spirituale. Patruns de aceasta iubire, omul se poate achita foarte bine de datoriile sale pamântesti. Emanciparea saracilor si a tuturor celor oropsiti si oprimati este una dintre marile sale datorii terestre.

Apostolul Paul, având dreptul de paternitate spirituala asupra lui Filemon, are acelasi drept si asupra lui Onesim. Normal ar fi ca sa nu dea cont de Onesim lui Filemon, dar din motive de prudenta crestina, necesara nemuririi si unei mai mari înrudiri spirituale, renunta la acest drept si se supune unei legi civile care poruncea predarea sclavului stapânului sau. Ca Filemon sa nu faca vreo imprudenta daunatoare noilor relatii întemeiate pe credinta, îi aminteste de dreptul sau si-l roaga sa-l primeasca pe Onesim ca pe inima mea, ca pe o inima paterna plina de iubire fata de care are o datorie ce nu se poate plati decât cu iubire si ascultare.

Nemurirea este o problema atât de importanta încât nici cele mai strânse relatii de sânge nu trebuie sa o stirbeasca prin ceva (evanghelia zilei). Paternitatea spirituala, dobândita de Cristos prin întruparea sa, prin învatatura si patimirile sale si mai ales prin prezenta sa euharistica, a creat între el si noi o relatie mai nobila decât cea de sânge. Daca s-ar ivi primejdia ca paternitatea naturala sa ameninte pe cea supranaturala, prudenta cere renuntarea la paternitatea fizica. Ura este pacat, dar se schimba în virtute când apara paternitatea spirituala cu mijloace oneste. Când cineva îti ameninta viata sufleteasca, ai nu numai dreptul, ci chiar datoria de a-l ocoli, de a nu-i vorbi, de a nu cocheta cu dusmanul.

Data fiind starea anormala a omului, de a se lega orbeste de cele trecatoare (ban, pamânt, onoare, placeri etc.) cu o pasiune mai puternica decât legatura sângelui, Cristos cere, în numele paternitatii spirituale, sa renuntam si la acestea. A nu renunta înseamna a face imprudenta de a se face de râs în fata cerului si a pamântului, asa cum se face de râs omul care începe sa zideasca, fara sa mai termine, precum si soldatul care pleaca la lupta neinstruit si fara arme. Dat fiind faptul ca împaratia lui Dumnezeu este iminenta, prudenta este strict necesara.

Cum sa întelegem renuntarea la toate?

Cel prudent reuseste ca în toate împrejurarile sa salveze primatul lui Dumnezeu si al sufletului. El nu risca totul pentru o particica, nu risca vesnicia pentru ceea ce este vremelnic. Imprudentul face tocmai contrariul. Cel prudent dovedeste, prin alegerea facuta, ca este smerit, ca nu se teme si nu se scandalizeaza de misterul crucii, de întelepciunea lui Dumnezeu, cum spune sfântul Paul; cel prudent cunoaste raul numai pentru a-l defini, pentru a-l combate si pentru a fugi de el (Paul al VI-lea).

Sa practicam prudenta mântuirii!

Misterul lui Dumnezeu îl stim, stim ca el este cel mai mare mister pentru noi; destinul nostru vesnic îl cunoastem si îl credem: suntem creati pentru Dumnezeu, pentru viata vesnica. Atât misterul lui Dumnezeu, cât si destinul nostru vesnic, cer din partea fiecarui crestin prudenta maxima, nu atât umana, cât mai ales supranaturala, adica pe aceea care se naste din porunca noua a lui Isus.

Charles de Foucauld, dupa o viata aventuroasa din prima tinerete care i-a adus pâna si excluderea din armata, se converteste si, dupa o perioada îndelungata de reflectie, intra într-o manastire trapista unde scrie urmatoarele: De îndata ce am înteles ca Dumnezeu exista, am fost atât de puternic socat încât n-am mai putut face altceva decât sa traiesc numai pentru el (O. Betz).

Noi pentru cine traim?