Duminica a XXII-a de peste an

Cel mai smerit dintre muritori

Înteleptul Pitagora (grec; 560-500 î.C.) obisnuia sa spuna ca zeii au dat doua daruri mari oamenilor: sa poata cunoaste adevarul si sa poata face binele.

Daca am cunoaste tot adevarul despre Dumnezeu si despre noi însine, am fi cei mai mari binefacatori ai omenirii. Dar si cine ar cunoaste tot adevarul despre Dumnezeu si despre sine, acela ar fi si cel mai smerit dintre muritori.

Umilinta, în starea ei genuina, ca într-un izvor este în Dumnezeu, în Preasfânta Treime. Dumnezeu este umilinta, spune sfântul Francisc de Assisi. Pâna mai ieri ma surprindea faptul ca, citind o rugaciune a acestui mare sfânt în care am aflat aceste cuvinte: Tu esti întreit si unic, Doamne Dumnezeule, tu esti caritate, tu esti întelepciune, tu esti umilinta, ma întrebam: ce înseamna Dumnezeu este umilinta? Acum cred ca am înteles, el este umilinta fiindca în starea sa divina nu poate sa se mai înalte, nu are cum, nu are unde, fiind infinit si pretutindeni, ci se poate pleca, se poate coborî spre creaturile sale. Dupa aceea, mi-am adus aminte ca aceasta a fost ideea destul de obisnuita la sfintii parinti ai Bisericii cu mult înainte de sfântul Francisc. Numai ca ei, în loc de a vorbi despre umilinta lui Dumnezeu, foloseau expresia de condescendenta divina, ceea ce în esenta este acelasi lucru. Ori de câte ori Dumnezeu se depaseste pe sine însusi în iubire, face un act de umilinta - actio ad extra. Credinta este un act de umilinta, inspiratia Sfintelor Scripturi, adaptarea ei la limbajul uman, întruparea Cuvântului este supremul act de umilinta divina, Rusaliile, de asemenea, precum si conferirea fiecarui har oricât de mic.

Apa este simbolul cel mai potrivit al umilintei fiindca spala si curata partile cele mai murdare fara sa obiecteze, fara sa se opuna; din pozitia în care se afla, apa tinde întotdeauna sa ocupe locurile cele mai de jos, vaile, gaurile din adâncuri. Apa folosita la sfântul Botez constituie prima chemare a lui Dumnezeu adresata omului de a i se asemana, de a fi umilinta, de a se pleca spre altii, de a-si trai viata noua în spirit de slujire, de asemanare cu Dumnezeu.

Cu cât mai înalt vrei sa fie edificiul - turnul sfinteniei -, cu atât mai adânca trebuie sa fie temelia smereniei, spune sfântul Augustin.

Evreii din Vechiul Testament avusesera contacte cu ordinea supranaturala prin semne sensibile precum focul, întunericul, furtunile, cutremurele de pamânt, bolile, razboaiele, semnele stelare, glasurile tainice etc. menite sa-i aduca în stare de umilinta. Dar, în loc sa se smereasca în fala Celui Atotputernic si sa-i recunoasca iubirea parinteasca, ei s-au mândrit, ca si cum Dumnezeu ar fi fost obligat sa faca toate acestea pentru fidelitatea lor fata de dânsul. Pentru a-i umili si mai mult, pentru a-i constientiza de atitudinea corecta pe care trebuie sa o aiba în fata lui, Iahve i-a pedepsit cu exilul, cu robia. Daca nu se smeresc în fata lui, sa se smereasca în fata tiranului, în fata urii strainilor.

Acum, fata de noi, Dumnezeu vrea sa ne învete smerenia prin manifestarea tot mai crescânda a smereniei sale izvorâte dintr-o iubire divina a Fiului si a Duhului Sfânt, ca si umilinta noastra sa porneasca din iubire fata de el si fata de aproapele, ca Duhul Sfânt sa-si gaseasca locul manifestarilor valorice în templul fiintei noastre prin primirea sfintelor taine, mai ales a Euharistiei în care opereaza prin smerenia Fiului.

Umilinta, fiind temelia si sarea sfinteniei noastre, fiindca fereste orice virtute de primejdia seismica a egoismului si de putrefactia mândriei, nu se poate ca Dumnezeu sa nu o înscrie în firea omului, ca pe o necesitate a asemanarii din actul creatiei. În chipul si asemanarea sa, adica în om trebuie sa se reflecte si smerenia sa. Cel mai bine observam necesitatea smereniei din firea omeneasca în cazul si cadrul Casatoriei. Îndragostirea de o alta persoana este cel mai mare act de umilinta pe care si-l poate închipui cineva; înseamna a se depasi pe sine, a se pleca în fata altei persoane într-o atitudine de implorare, de cersetorie, zicându-i prin vorbe si fapte mai mult sau mai putin asa: "Hai sa traim împreuna! Da-mi fiinta ta, fiindca a mea nu-mi mai este suficienta". Înseamna o admitere cu toate fibrele propriei fiinte ca omul este insuficient prin sine si trebuie sa se completeze prin daruire. Dupa cum se vede, Dumnezeu a inclus umilinta în însasi firea fizica a barbatului si a femeii (Cantalamesa).

Se vorbeste mult despre umilinta, dar de fapt cunoasterea ei se limiteaza la niste principii morale, etice si filozofice. Stim ca exista, cunoastem efectele si binefacerile ei, dar esenta ei nu prea o cunosc multi. Daca cineva o cunoaste, o practica si o iubeste cu atâta ardoare ca si cum ar fi iesit din minti. Ma gândesc la sfântul Francisc de Assisi, când a cunoscut smerenia, a trait-o în asa fel încât era socotit nebun. Umilinta în esenta ei nu este aceea despre care discutam, pe care o admiram în sfinti, pe care o defineste morala într-un fel sau altul, pe care cineva cauta sa o practice din când în când, nu: umilinta este o stiinta vie pe care o minte curata si luminata de har, când o patrunde, nu o mai poate abandona. Daca am cunoaste umilinta ne-am naste alti oameni. Când patrunzi esenta umilintei, ea însasi te patrunde ca o seva vie si poate face din fiecare taina o sursa de lumina prin întrezarirea la fiecare pas a lui Dumnezeu. De aceea, omul nu poate fi umilit nici mai mult decât este el însusi, nici mai putin. Desi se spune ca umilinta are mai multe trepte, pe care le-am enumerat într-o predica anterioara, acum îmi place sa ma contrazic si sa sustin ca umilinta, acolo unde este, trebuie sa fie totala; unde nu este, nu este deloc, ci treptele sunt doar diferite grade de cunoastere morala sau filozofica despre umilinta, stiinta care poate atinge diferite niveluri si unii sau altii se complac în a se crede smeriti pâna la un anumit punct. Tot astfel nu stim ce este mândria, ca daca am sti, daca am cunoaste-o, am fi ca Lucifer, n-am mai putea scapa de dânsa. Acela care are un grad mai mare sau mai mic de cunoastere despre mândria luciferiana, o uraste si se fereste de ea cu atâta îndârjire, ca si cum ar fi iesit din minti.

Lectura a II-a ne aminteste ca pe muntele Sion s-a construit templul, lacasul Dumnezeului nevazut.

Preacurata mama a lui Isus este muntele Sion, fiindca în însasi fiinta ei s-a construit templul Dumnezeului vizibil, Isus. Arhitectul este Duhul Sfânt cu harul si cu cele sapte daruri cu care a împodobit-o, fiindca a privit la smerenia slujitoarei sale (Lc 1,48). Traindu-l pe Isus, ne apropiem de muntele Sion, de lacasul lui Dumnezeu, de templul smereniei spre care a privit Domnul. Cel mai mare dar pe care Dumnezeu l-a facut Fecioarei din Nazaret, mai mare decât neprihanita zamislire, decât maternitatea divina, mai mare decât demnitatea de regina a universului etc. este darul de a fi cunoscut smerenia. Pentru aceasta Isus ne invita si pe noi sa învatam de la el blândetea si smerenia inimii (Mt 11,29), ca sa fim fii ai Mariei, frati ai sai în starea sclavului (Fil 2,7), fii ai lui Dumnezeu nascuti din Dumnezeu (In 1,13). În primul rând aceasta invitatie este adresata preotilor si persoanelor consacrate, care pot atinge desavârsirea prin actiunea celor sapte daruri ale Duhului Sfânt; dar si cei casatoriti au acces la acest izvor inepuizabil de sfintire.

Umilinta îi tine pe oameni uniti si fericiti în Cristos prin sacramentul sfintei Casatorii si face ca în mijlocul necazurilor ei sa se simta în sarbatoare; ea sta la temelia pacii interioare si îsi rasfrânge razele în toate directiile spre a cuprinde toate domeniile de activitate si atrage admiratia tuturor, deoarece, asa cum spune dictonul: Lânga cel smerit te simti întotdeauna fericit. Si sotii smeriti sunt întotdeauna fericiti când cauta sa ofere, nu atât ceea ce este omenesc în ei, cât mai ales ceea ce este ceresc, ceea ce este de la Duhul Sfânt. Sotul, înzestrat de Duhul Sfânt mai mult cu darul întelepciunii, puterii, stiintei inventive si fricii de Dumnezeu, cauta sa le foloseasca spre fericirea sotiei; sotia, înzestrata de Duhul Sfânt mai mult cu darul întelegerii, sfatului, stiintei vietii si evlaviei, cauta sa le foloseasca spre fericirea sotului. Din împartasirea celor sapte daruri se ajunge la mângâierea Duhului Sfânt în adevar si bine. Aceasta este viata în Cristos.

În concluzie, sa ne smerim pentru ca nu stim sa fim smeriti; sa ne smerim rugându-ne pentru a dobândi smerenia. Sa ascultam îndemnul din prima lectura: Smereste-te si vei afla har înaintea lui Dumnezeu! Amin.