Duminica a XXI-a de peste an

Problema esentiala: mântuirea

Un om, care se credea în sine sfânt, a murit si s-a prezentat la poarta raiului în care a început sa bata cu insistenta. Tatal ceresc a întrebat: Cine-i acolo? El a raspuns: Doamne, tu ma cunosti bine; eu sunt cel care a facut urmatoarele fapte bune pe pamânt (si a însirat faptele bune: rugaciuni, pomeni, posturi etc.). Pot sa intru? Din rai, nici un raspuns. Tacerea l-a speriat atât de mult încât s-a trezit din somn tremurând. Dimineata s-a dus la un om al lui Dumnezeu sa-i descopere nedumerirea si sa afle de ce faptele sale bune nu i-au permis intrarea în rai. A aflat ca erau cuprinse de o mare doza de egoism, ca a dorit sa ajunga la sfintenie dupa planul sau si nu dupa vointa lui Dumnezeu. Conformându-se învataturii sfintelor evanghelii a reusit sa-si schimbe viata. Când a murit cu adevarat si a batut la poarta raiului cu multa smerenie, a fost întrebat: Cine esti? a raspuns: Sunt Isus, pentru ca el a fost viata mea pe pamânt. I s-au deschis larg portile raiului si a intrat sa vada ceea ce ochiul n-a vazut si sa auda ceea ce urechea n-a auzit si sa simta ceea ce la inima omului nu s-a suit (1Cor 2,9).

Mântuirea este Isus. Viata noastra trebuie sa fie conforma cu învatatura si viata lui, cum spune sfântul Paul ca trebuie sa avem în noi aceleasi sentimente care au fost în Isus (Rom 15,5).

De obicei numim mântuire numai punctul final: intrarea în viata vesnic fericita. În realitate ea cuprinde o activitate sau o actiune divina continua si se extinde la întreaga istorie a omenirii care a culminat cu moartea si învierea lui Isus si continua pe scara ascendenta a harului, adica printr-un apel si un sprijin repetat din partea lui Isus în inimile tuturor oamenilor de a birui egoismul în favoarea iubirii, a caritatii pentru întreaga omenire, fiindca în cer nimeni nu se poate bucura de unul singur, nimeni nu-si gaseste fericirea în sine numai pentru sine, ci toti cei rascumparati, în care locuieste Dumnezeu si fericirea vesnica, sunt cu adevarat fericiti privind la numarul infinit al celor alesi (Ap 7,9), dovada iubirii infinite a Celui necuprins de mintea creata. Din acest motiv, prima lectura de azi ne arata ca chemarea la mântuire nu este nici neconditionata, nici exclusiva, iar apartenenta la poporul lui Dumnezeu nu este un privilegiu personal, ci un serviciu pentru altii, serviciu de care depinde mântuirea personala.

Istoria mântuirii culmineaza în Cristos deoarece el singur a raspuns perfect la chemarea de a sluji numai din iubire, de a se jertfi total pentru altii, de a ne sfinti prin meritele sale (Evr 10,10-12).

Prin aceasta înscriere perfecta în vointa divina de a sluji, Isus obtine pentru întreaga lume doua lucruri esentiale mântuirii noastre: repararea a tot ceea ce a stricat pacatul lui Adam si realizarea unei vieti noi în propria sa fiinta de Fiu al lui Dumnezeu si Fiu al Omului, pentru a o darui tuturor celor de bunavointa: Pace pe pamânt oamenilor de bunavointa (Lc 2,14).

Ca sa întelegem aceasta opera mareata ar trebui sa cunoastem, sa întelegem tot abisul raului în care ne-a aruncat pacatul si binele infinit venit din har. Nu este usor sa întelegem suferintele trupesti si sufletesti, moartea vremelnica si pe cea vesnica, iadul si chinurile lui cumplite etc. Daca am întelege toate acestea, am cunoaste ca ceea ce a reparat Cristos nu poate spune nici o limba omeneasca si nici chiar îngereasca. Nu numai atât, dar opera de reînnoire este infinit mai mareata decât opera creatiei, fiindca ne face oameni noi - partasi ai naturii divine (2Pt 1,4), partasi ai spiritului lui Cristos, partasi ai caritatii divine pe care Duhul Sfânt o revarsa în inimile noastre (Rom 5,5), partasi ai virtutilor si meritelor lui Isus, sau, dupa cum spune sfântul Toma de Aquino: Patimile lui Cristos sunt în asa masura proprietatea noastra, ca si cum noi însine le-am fi îndurat. Ca sa putem aprecia la justa valoare aceasta opera de reînnoire, ar trebui sa cunoastem extensiunea, marimea meritelor, virtutilor si patimirilor lui Isus, ar trebui sa cunoastem valoarea caritatii divine pe care Duhul Sfânt o revarsa în inimile noastre. Ceea ce nu este numai greu, ba chiar imposibil, deoarece sunt infinite. Deoarece Isus ni le ofera noua si Duhul sau Sfânt le da stralucire divina, Dumnezeu a binevoit ca noi sa-l numim Tata. Astfel, Isus a devenit Mirele Bisericii si Cap al trupului mistic, ca toti cei renascuti din apa si Duh Sfânt sa poata mosteni toata bogatia dumnezeirii ascunsa în Cristos (Col 2,3), fiindca acolo unde a inundat pacatul, a prisosit harul (Rom 5,20).

Câti profita de acest har? Sau, cum l-a întrebat un oarecare pe Isus: Doamne, sunt putini cei care se mântuiesc? Isus nu-i da un raspuns precis, din multe motive, dar în principal a voit sa lase omului teama în suflet ca poarta mântuirii este îngusta si multi nu vor reusi sa intre prin ea. Teama îl face pe om sa vegheze; ea este mai de folos decât un numar statistic, fiindca îndemnul la veghere (Mt 24,42) îmbogateste spiritualitatea, mareste dragostea fata de Dumnezeu si fata de aproapele, tinde tot mai mult sa intre în intimitatea cuvântului lui Dumnezeu, da mai multa întelegere fata de suferinta, duce la acceptarea mortii trupesti ca la o eliberare totala de egoism si la o încredintare deplina în Providenta divina. Cum spune N. Sarale: "Sentimentul de teama este sentimentul lui Dumnezeu si al vesniciei si ca atare constituie o mare si nestemata comoara. Teama, în mod logic, duce la sfintenie, adica la suava si umila lasare în voia Providentei". Teama fata de propria mântuire devine sfânta prin sentimentul de frica a lui Isus din timpul agoniei (Mt 26,37) si prin darul Duhului Sfânt, al fricii de Dumnezeu, care ne duc inevitabil la acel: Parinte, în mâinile tale îmi încredintez sufletul meu (Lc 25,46).

Este mai de folos sa tremuram pentru mântuirea noastra decât sa stam multumiti cu certitudinea ei. Sfântul Arsenie, întrebat de ce se teme de moarte dupa ce a trait toata viata în pocainta, a raspuns: Tremur, dar nu numai acum în fata mortii, deja de cincizeci de ani tremur si ma tem de judecata Celui Atotputernic. A trait îndemnul inspirat de Duhul Sfânt: Cu frica si cu cutremur sa lucrati la mântuirea voastra! (Fil 2,12).

Teama este o pocainta acceptata; ea purifica sufletul pâna în adâncul sau, acolo unde nu poate patrunde nimeni, nici chiar pocainta cea mai aspra. Poarta cea îngusta este frica de a nu fi facut niciodata destul pentru suflet. Stiinta exacta duce la automultumire, la prezumtie, la lâncezeala.

Pentru ce poarta este îngusta? Oare ca sa-i împiedice pe cei multi care vor încerca sa intre prin ea? Nu. Isus a spus: Am venit sa aiba viata si s-o aiba din belsug (In 10,10). Dar expresia de poarta îngusta arata cât de greu îi vine omului sa înteleaga ca mântuirea depinde de harul gratuit din partea lui Dumnezeu - ceea ce este imposibil pentru oameni, este posibil pentru Dumnezeu (Mt 19,26) - si de disponibilitatea omului pentru caritate fata de semeni, care este Calvarul vietii; însa numai aici îl putem întâlni pe Cristos, pe Calvar, prin acceptarea crucii de fiecare zi (Mt 16,24).

Când Isus a spus ca multi vor cauta sa intre si nu vor putea, a spus acest lucru nu atât în raport cu numarul locuitorilor de pe pamânt, ci cu binefacerile lui Dumnezeu fata de oameni. Ele sunt atât de multe si mari - harul care prisoseste - încât chiar daca din miliardele de oameni nu s-ar osândi decât doi sau trei, tot ar trebui sa se spuna ca sunt prea multi.

Noua ni se cere sa tremuram pentru moartea lor, ca nimic sa nu fie cu neputinta la Dumnezeu, ca nimeni sa nu se piarda.

Aceasta teama mare, fata de un numar atât de mare al acelora care nu vor putea intra prin poarta îngusta, care nu-l cunosc sau se împotrivesc lui Isus, are menirea de a mari iubirea noastra pâna la granitele infinitului, de a ne face cât mai asemenea cu Învatatorul si de a ne ruga asemenea lui Isus de pe cruce: Tata, iarta-i ca nu stiu ce fac! (Lc 25,34). Amin.