Duminica a XX-a de peste an

Alegere în genunchi

În orasul Copenhaga (capitala Danemarcei) se pastreaza o statuie a lui Isus de mare valoare artistica. Într-o buna zi, un turist o privea si era tare nedumerit pentru faptul ca nu observa nimic deosebit de frumos, desi avea un asa renume. Un cunoscator din preajma îi dezvalui secretul, zicându-i: Domnule, trebuie sa te asezi în genunchi si asa sa o privesti. Numai asa îti poti da seama de frumusetea ei. Turistul s-a conformat si a ramas extaziat minute în sir în fata statuii lui Isus.

La prima vedere ni s-ar parea ca evanghelia de azi nu contine nimic extraordinar, frumos si divin, ci, din contra: dezbinare între doi si trei din aceeasi casa, între tata si fiu, între mama si fiica, soacra si nora, lucruri atât de des întâlnite si atât de neplacute. Dar, ca sa întelegem valoarea si frumusetea cuvintelor lui Isus - N-am venit sa aduc pace, ci dezbinare - trebuie sa îngenunchem si sa ne rugam.

Împaratia lui Dumnezeu este desavârsirea si împlinirea comuniunii dintre Dumnezeu si oameni prin Isus Cristos si Duhul sau Sfânt. Deja profetii Vechiului Testament au anuntat împaratia si au descris-o ca pe un timp de pace, de binecuvântare, de belsug si de fericire deosebita, un timp al fratiei universale. Orice bariera va fi eliminata dintre oameni si va lua fiinta un popor unic pentru slava unui singur Dumnezeu. Isus înfaptuieste planul lui Dumnezeu în omenire, dupa cum fusese profetit. Mesia vine sa-i adune pe fiii risipiti. Ultima sa rugaciune a fost pentru unitate: Tata, ca toti sa fie una, precum noi una suntem (In 17,21).

Cum se pot împaca aceste cuvinte cu expresiile evangheliei de azi?

Dezbinarea începe de la Isus, din cauza lui Isus. Desi Mântuitorul a dus o viata desavârsita si a propus omenirii etica perfectiunii pâna la asemanarea cu etica divina - precum Tatal vostru este desavârsit (Mt 5,48) -, totusi a fost urât, chiar unii ucenici l-au parasit, unul l-a vândut si multi îl urasc si azi, fara sa-l fi cunoscut. Ba mai mult, a prezis ca si cei care vor fi ai sai, îi vor trai cuvântul, vor avea aceeasi soarta (Mt 10,21-23).

Cine poate dezlega acest mister? Ura împotriva lui Isus a fost profetita de batrânul Simeon care, luând pruncul în brate, a spus: Iata, acesta este pus spre caderea si ridicarea multora în Israel si semn caruia i se va zice împotriva; iar celei mai apropiate fiinte de el, mamei sale Maria îi spune: Si prin sufletul tau va trece sabia (Lc 2,34-35).

Isus însusi si-a prezis ura multor oameni si a luat-o drept argument pentru a se deosebi de altii, spre a-si dovedi divinitatea sa.

Reiau constatarile facute de un mare orator, Tihamer Toth, care spune: "Daca am considera pe Cristos numai din punct de vedere istoric, am ajunge la cea mai stranie si unica concluzie si anume: de când este lumea nu s-a auzit ca o persoana sa fie urâta si dupa doua mii de ani de la trecerea din aceasta lume. Care personaj istoric mai este urât macar la o suta de ani dupa moarte? Omeneste vorbind, poate cineva, daca a savârsit o fapta mare, eroica, sa-si prezica admiratia, cinstirea, gloria din partea posteritatii. Dar ura? Nici cei mai mari tirani, constienti de tirania lor, nu au putut spune ca vor fi urâti secole de-a rândul. Prevederea lui Isus este mai mult decât omeneasca si împlinirea ei întocmai este cel mai mare lucru ce ne uimeste. Uimirea este îndreptatita, mai cu seama de faptul ca viata, faptele si învatatura lui Isus nu au nimic tiranic. Ce este rau în viata lui? De ce patima a fost stapânita fiinta lui? Cui a facut vreo nedreptate? Cine l-a putut învinui macar de un singur pacat? Sau, poate învatatura lui este o minciuna vrednica de ura? Nu. Miliarde si miliarde de oameni au gasit-o vrednica de crezare, au trait-o în toata dimensiunea ei, s-au jertfit pentru ea, au fost fericiti prin ea si binefacerile aduse societatii cuprind toate nivelurile vietii din toate locurile si timpurile. Dar daca în viata si faptele lui nu gasim nimic tiranic, atunci sa admitem ca învatatura sa este o minciuna vrednica de dispret. În acest caz iubirea practicata de miliardele de oameni a fost falsa. Sa încercam sa înlocuim iubirea din inimile celor înselati cu ura vrednica de minciuna! Ce va rezulta? Ar scoate ura fata de Cristos popoarele din barbarie, asa cum le-a scos iubirea sa? Ar forma ura suflete devotate fata de saraci si suferinzi, asa cum a format iubirea? Ar face ura fata de Isus oameni mai cinstiti, ar pune averile în mai mare siguranta si ar înlatura razboaiele? Nu. Atunci de ce este urât Cristos? De ce sunt persecutati cei ai lui Cristos?"

Heinrich Böll descrie în romanul sau - Unde erai, Adame? - cum comandantul unui lagar de detinuti si-a format un cor din rândul prizonierilor. Fiecare nou venit în lagar trebuia sa-si încerce calitatile vocale în fata lui. Cel care era admis în cor, era sigur ca poate scapa de exterminare. O tânara evreica, încrestinata, a început sa câte Litaniile Tuturor Sfintilor. Cântarea l-a înfuriat atât de mult pe comandant încât si-a scos pistolul cu mâna tremurând de nervi si a tras orbeste în sarmana fata, strigând ca iesit din minti: Omorâti-i! Împuscati-i pe toti blestematii acestia! Subordonatii au început sa traga si masacrul a început. Corul a încetat sa mai existe în lagar, dar credem ca sfintii si îngerii i-au primit în corul lor ceresc.

A fost Cristos tiran?

Tihamer Toth continua: "Chiar de ar fi fost, de ce nu este pus în rând cu alti tirani ai omenirii? De ce nu este urât Nero? De ce nu sunt urâti Domitian sau Diocletian etc. care au asuprit si au strivit mii si mii de vieti nevinovate? Nero a fost, cât timp a trait, urât pentru tirania lui si istoricul Tacit regreta ca nu are o dalta destul de puternica pentru a însemna pe veci pe stâlpul infamiei numele lui. Dar dupa ce a murit, azi, cine-l mai uraste? Isus de ce este urât, înjurat, contrazis etc. la doua mii de ani de la moarte? Înseamna ca el nu a fost un simplu om ca si ceilalti oameni. Înseamna ca, desi a murit, este totusi viu. Înseamna ca multi simt puterea lui care le striveste patimile pacatoase".

Viata celui drept este o vesnica dojana a celui nedrept, a celui vicios. Viata lui Abel era o dojana continua adusa lui Cain. Pacatosul, ca sa-si gaseasca o scuza pentru viciile sale, vrea sa-i faca pe toti la fel cu el si, când nu reuseste, nimiceste pe toti cei care îi stau în cale cu speranta ca nimeni nu-l va mai dojeni, învinui si condamna. Când constiinta, martorul faradelegilor de zi si de noapte, se transforma în judecator, când nelegiuitul se simte urmarit, condamnat, el se simte incapabil sa-si schimbe viata, ajungând la descurajare, la disperare si la sinucidere.

Autorul Scrisorii catre Evrei ne îndeamna sa tinem privirea atintita spre Isus, fiindca el este cel care s-a împotrivit pacatului pâna la sânge pentru noi si tot el este recunostinta noastra fata de îndurarea divina.

Daca nu simti înca bucuria de a-l avea pe Cristos de partea ta, aceasta se datoreaza faptului ca înca nu te-ai împotrivit pacatului pâna la sânge, n-ai pus mâna pe sabia cu doua taisuri, pe care sa o folosesti cu îndemânare pentru a patrunde pâna la despartitura dintre suflet si spirit, dintre vertebre si maduva (Evr 4,12), adica nu ai folosit cu iubire cuvântul lui Dumnezeu pentru a scapa de tot ce-i rau, n-ai declarat razboi propriilor patimi. Frumusetea divina a acestei dezbinari dintre virtute si patima o poate descoperi numai acela care îngenuncheaza si-l priveste pe Isus rastignit si-i contempla iubirea.

Doamne, arata-ne fata ta si vom fi mântuiti! Amin.