Duminica a XVIII-a de peste an

La temelia vietii

O cerinta fundamentala a omului este siguranta. Acolo unde omul se simte în siguranta, acolo se simte fericit. Numai pe siguranta se poate cladi propria existenta si toata activitatea vietii.

Din cele mai vechi timpuri a început sa se înfiripeze ideea ca banul, aurul, bogatia ar da siguranta vietii; cu cât ai mai mult, cu atât esti mai fericit si cu atât traiesti mai mult. Aceasta tendinta o întâlnim în legenda regelui Mia, care a salvat viata lui Sileno, prietenul zeului Dionisie. Acesta, ca recunostinta, i-a zis lui Mia: Cere-mi tot ce vrei si-ti voi da! regele Mia a zis: O zeule preabun, fa ca tot ceea ce voi atinge sa se schimbe în aur stralucitor! A fost ascultat; tot ce atingea devenea aur si inima îi crestea de fericire, vazând cât de usor se îmbogateste. Dar, flamânzind, a pus mâna pe pâine; când s-o duca la gura, s-a prefacut în aur. Si asa, orice aliment. Devenea cel mai bogat dintre muritori si totusi a ajuns muritor de foame. Bogatia îi scurta viata în chip rapid. Numai dupa rugaciuni lungi si staruitoare a fost ascultat si zeul Dionisie i-a retras nesabuitul privilegiu.

Omul banului este omul vechi, al nesabuintei, al lipsei de întelepciune. El vrea sa realizeze, prin ban, o autonomie suficienta siesi, pentru a-si construi un turn de fildes, pentru a fi siesi destin si tinta finala, sa dispuna de libertate absoluta în asa fel ca sa nu mai aiba trebuinta nici de Dumnezeu si nici de oameni. Oare nu cu toate bogatiile lumii a încercat Satana sa-l seduca pe Isus în pustiu? (cf. Mt 4,9).

Pasind pe calea autonomiei prin îmbogatire, un tânar a venit la Isus si i-a cerut sa intervina pentru o împartire corecta cu fratele sau a averii mostenite. Acesta era unul dintre acei oameni, ca si Iuda Iscarioteanul, care au vazut în Cristos Isus si în învatatura lui un mijloc de a-si construi în sine propriul destin prin avere, propria fericire. Iuda Iscarioteanul, când si-a dat seama ca Isus si învatatura lui nu se potrivesc planurilor sale, îl vinde pentru treizeci de arginti (Mt 26,15). Dar când s-a convins ca banul nu poate umple golul din suflet, ci din contra, i l-a marit fiindca si-a pierdut Învatatorul, s-a sinucis (Mt 27,3-5). Aceasta este soarta omului vechi, a aceluia care fura, însala, tradeaza, omoara etc. pentru bani, pentru avere, pentru a-si asigura viata, facând din aur un idol în inima sa.

Omul este tot mai om în masura în care se straduie sa priveasca tot mai mult cerul. Om, în limba greaca înseamna antropos, adica fiinta care priveste în sus.

Pentru a fi oameni cu adevarat, sfântul apostol Paul ne îndeamna sa privim la cele de sus, unde este Cristos, omul nou, spre a deveni asemenea lui, cum se spune în stiintele naturale: adaptarea la mediu. Ursul de la Polul Nord, privind mereu zapada alba, devine alb etc. Cine priveste mereu în sus, va deveni ceresc, asemenea lui Isus.

Câtiva tâlhari au intrat într-o noapte în chilioara unui pustnic batrân si au început sa ia, fiecare ce-i cadea la îndemâna. El le-a zis: Luati, dragii mei, luati tot ce gasiti! Dupa ce au luat tot, au plecat. Într-un colt mai ramasese ceva, pe care hotii nu-l observasera. Pustnicul i-a strigat sa se întoarca si le-a zis: Fiilor, luati-l si pe acesta! Nu l-ati observat. Eu nu trebuie sa am nimic în clipa în care ma voi prezenta la judecata lui Dumnezeu, care nu-i departe de mine, dar nici de voi. Hotii si-au zis: Cu adevarat acesta este omul lui Dumnezeu. Si i-au lasat toate, ba au voit sa-i asculte sfaturile duhovnicesti, dupa care s-au convertit si au aflat siguranta vietii traind în virtute.

Bunurile pamântesti, dupa cum sunt un semn al iubirii divine fata de om, tot asa trebuie sa fie un semn al iubirii dintre oameni.

Isus n-a intervenit în favoarea acelui tânar care l-a rugat sa-i spuna fratelui sau sa împarta averea cu el, stiut fiind faptul ca aceasta reglementare era prevazuta de Legea lui Moise. Cu atât mai mult cu cât Isus a venit sa desavârseasca Legea, punând în evidenta, nu litera, ci spiritul Legii: iubirea. Daca îti ia cineva camasa, lasa-i si mantaua (Mt 5,40). Nici o jertfa nu-i prea mica atunci când este vorba de a câstiga un suflet. Dreptatea este o lege morala, dar dreptatea crestina izvoraste din caritatea divina care mântuieste, nu cerând dreptul, ci daruind. Ti s-a aratat, omule, tot ceea ce Dumnezeu cere de la tine: sa practici dreptatea, sa iubesti milostivirea, sa umbli cu smerenie în fata Dumnezeului tau (Mih 6,8), fiindca, asa cum spune apostolul Paul, Dumnezeu i-a mântuit pe oameni ca sa-si arate dreptatea în timpul de fata, cu scopul de a se arata drept si datator de dreptate celui care are credinta în Isus Cristos (Rom 3,26). Dreptatea lui Isus este altfel decât dreptatea lumii de a da fiecaruia ce este al sau. Dreptatea sa este aceea de a da fiecaruia caritatea pe care a primit-o de la Duhul Sfânt, iubirea pe care el a revarsat-o în inimile celor botezati, adica de a da fiecaruia ceea ce este al lui Dumnezeu. Pentru aceasta insista Conciliul Vatican II: calauziti de lumina evangheliei... si plini de caritatea crestina, (trebuie) sa caute (fiecare crestin) mai presus de toate si în toate dreptatea împaratiei lui Dumnezeu (AA 7).

Tot atunci, sau poate mai înainte, circula un exemplu cu alti doi frati care au avut de rezolvat aceeasi problema de mostenire între ei, dar au gasit solutia cea mai potrivita bazata pe caritate. Se spune ca acesti doi frati stapâneau în Ierusalim portiunea de teren pe care avea sa se cladeasca templul de mai târziu. Unul era casatorit, altul nu; cel casatorit avea mai multi copii. Amândoi lucrau acelasi teren si la seceris îsi împarteau recolta frateste, dar pâna la treieris, snopii ramâneau pe câmp. În timpul noptii, fratele necasatorit se trezeste si se gândeste: Eu sunt singur si nu am trebuinta de prea multe, pe când fratele meu are sotie, are copii, are necazuri... Nu se cuvine sa iau recolta cât si el. S-a sculat, s-a dus la câmp si a mutat un numar de snopi în gramada fratelui sau. Fratele casatorit se trezeste si el în miez de noapte si îsi zice: Fratele meu este singur si mai necajit ca mine; el nu are pe nimeni care sa-l ajute. Cred ca ar fi bine sa-i fiu si lui de ajutor, dându-i ceva mai mult din recolta. De acord cu sotia, s-a sculat, a mers la câmp si a mutat un numar de snopi în gramada fratelui. A doua zi fiecare se mira ca ambele girezi erau egale. În noaptea urmatoare au facut acelasi lucru, dar a doua zi egalitatea persista. A treia noapte s-au întâlnit cu snopii în brate, pentru a-i duce la celalalt. Asa s-a dezlegat misterul gramezilor egale provenite din caritatea reciproca. Pe acest pamânt al caritatii s-a cladit templul, casa lui Dumnezeu, casa iubirii, sau, asa cum va spune Isus: Casa Tatalui meu (Lc 2,49).

Daca dragostea, iubirea mostenita prin sânge, nu rezolva problemele de litigiu dintre frati, interventiile straine sunt aproape inutile. Rezolvarea pe care o da Codul civil, legea juridica, este, de cele mai multe ori, o prelungire a dusmaniei, o agonie de ani de zile a iubirii, fiindca ceea ce nu rezolva iubirea, nu constituie adevarata dreptate.

Menirea bunurilor materiale este de a întari iubirea dintre oameni. Cine le aduna cu alt scop se aseamana cu nebunul din evanghelie (Lc 12,20). Daca trenul este facut sa mearga pe sine, în zadar s-ar chinui cineva sa-l învete sa mearga pe asfalt. Tot asa si cu bunurile materiale, daca nu merg pe drumul lor trasat de Creator, pe drumul caritatii, nu pot aduce niciodata adevarata fericire.

Se spune despre Cretes din Teba ca, fiind foarte bogat si vrând sa mearga la Atena pentru a deveni filozof, ca nu cumva averile sa-i fie o piedica în calea întelepciunii, a vândut totul si pretul l-a aruncat în mare, ca sa nu fie ispitit la întoarcere sa-l ceara de la datornici. Aruncând aurul în mare, Cretes a zis: Scufundati-va în adâncul marii, voi pofte rele! Va arunc în adâncuri de teama sa nu ma aruncati voi pe mine acolo.

Crestinul adevarat îsi arunca bunurile sale în sânul saracului, bine stiind ca nu va avea de unde sa primeasca înapoi, dar îsi face acea comoara în cer, asa cum spune Isus, pe care hotii nu o fura, moliile nu o rod si rugina nu o macina (Lc 12,33).

Pe lespedea de piatra a unui mormânt sta scris: Aici zace Zgârcea Zgârcila care toata viata a adunat, ca sa nu-i scada; de aceea toate le-a înmultit; dar mostenitorii recunoscatori toate le-au împartit. Sunt cuprinse toate cele patru operatiuni matematice; zgârcitul se chinuie toata viata cu trei, mostenitorii numai cu una, cu împartirea. Asa se întâmpla cu cel care îsi aduna comori - spune Isus - dar nu se îmbogateste în Dumnezeu.

Unde ne este comoara, acolo ne este si inima.

Unde?