Duminica a XVI-a de peste an

Partea cea mai buna

Problema pe care si-o pun sufletele sincere în fata propriei constiinte si a lui Dumnezeu este aceasta: Ce este cel mai bine de facut pentru a-mi mântui sufletul?

Pentru ca Isus a spus Martei ca Maria, sora ei, a ales partea cea mai buna, sa alegem si noi din fiecare lectura de la Liturgia cuvântului de azi partea cea mai buna, adica pe aceea care ne apropie cel mai mult de Dumnezeu Tatal, de Fiul si de Duhul Sfânt, de izvorul fericirii vesnice.

Multi comentatori ai Sfintelor Scripturi vad în cei trei tineri care au aparut lui Abraham (numele semnifica tata al unei natiuni) la stejarul Mambre, prima manifestare a celor trei persoane din Dumnezeu, caci, desi erau trei, Abraham îi numeste ca pe unul singur - Domnul -, fiindca toti trei aveau aceeasi înfatisare tinereasca, aceeasi vointa, aceeasi stiinta, aceeasi putere, iubire etc. toti trei fac aceeasi fagaduinta: Când vom veni peste un an, Sara, sotia ta, va avea un fiu. (Sara înseamna printesa, mama de popoare si regi).

Abraham a câstigat bunavointa celor trei tineri, adica a Domnului, prin ospitalitatea sa generoasa, dând din bunurile materiale cu toata caldura inimii.

A da, a darui, a oferi cu toata dragostea constituie o virtute - milostivirea - care îl apropie pe om de Dumnezeu Tatal, care nu se lasa întrecut în darnicie, da lui Abraham nu numai un fiu, pe Isaac (numele înseamna Dumnezeu râde - cf. Monumenta linguae dacoromanorum - genesis, pag. 346), nu numai ploaie si soare celor buni si celor rai (cf. Mt 5,45), ci, prin darul sau facut patriarhului, ofera în fapt pe propriul sau Fiu, ca prin el sa dea lumii întregi mântuirea.

Revelatia confirma ca tot darul desavârsit, partea cea mai buna, vine de sus, de la Tatal luminilor (Iac 1,7); Tob 4,19). Acela care îsi deschide inima catre darul Tatalui devine capabil, la rândul sau, de o generozitate autentica si are menirea de a-l darui, chiar datoria, fiindca Tatal si-a dat sufletul pentru noi, adica pe Fiul, de aceea si noi suntem datori sa ne punem sufletul pentru frati (1In 3,16). Suntem constienti de aceasta datorie? Oare daca Isus ne-ar spune ca femeii samaritene: Daca ai cunoaste darul lui Dumnezeu, nu l-am cere cu toata insistenta? Cine îl primeste pe Fiul, îl primeste pe Tatal si pe Duhul Sfânt, fiindca în el sunt ascunse toate comorile întelepciunii si ale stiintei lui Dumnezeu (Col 2,3), toata bogatia Tatalui: cuvinte si fapte, puterea de a judeca si de a da viata, de a da nume, slava, iubire etc. toate au fost date lui Isus (cf. In 1,44; 17). Ca recunostinta fata de iubirea Tatalui (cf. In 15,10), Isus se daruieste total pe sine: îsi da viata (Mt 20,28); el, fiind adevarata pâine cereasca daruita de Tatal, îsi da trupul sau pentru viata lumii (In 6,32). Acesta este trupul meu dat pentru voi. Si nu numai atâta, dar pentru faptul ca s-a daruit ca jertfa pentru viata lumii, are dreptul de a darui pe Duhul fagaduit (Fap 2,33), darul lui Dumnezeu prin excelenta (Fap 8,20; 11,17). Îmbogatiti cu aceste daruri înca de pe acest pamânt, în chip tainic dar real, traim deja viata vesnica, viata cea noua, darul gratuit din partea lui Dumnezeu (Rom 6,23), adica preludiul vietii îngeresti (Mt 22,30).

Datoria noastra de a darui nu trebuie sa constituie un act comercial - do ut des = îti dau ca sa-mi dai -, sau de simpla filantropie, ci un act cu adevarat religios, deoarece trebuie sa-si capete valoarea reala din aceea ca vine în contact direct cu Dumnezeu însusi, cu caritatea sa; de aceea cel care are mila de sarman, împrumuta Domnului si el îi va rasplati fapta buna (Prov 19,17). Numai asa se creeaza un drept la rasplata (Ez 18,7 s.u.) si la iertarea pacatelor (Dan 4,24; Qoh 3,30), numai asa echivaleaza cu o jertfa oferita lui Dumnezeu (Qoh 25,2) si asigura o comoara în cer (Qoh 29,12). Prin Cristos, darul nostru îsi capata un nou sens si o valoare deosebita: Ceea ce ati facu unuia dintre acestia mici, mie mi-ati facut (Mt 25,31-46); îi facem lui care, bogat fiind, s-a facut sarac, ca prin saracia lui sa ne îmbogatim (2Cor 8,9), sa ne îmbogatim cu plinatatea lui Dumnezeu, adica cu învierea lui Cristos, cu fericirea vesnica a Tatalui, cu toata iubirea Duhului Sfânt. Pentru aceasta se întreba apostolul Ioan: Cum ar putea sa ramâna dragostea lui Dumnezeu în acela care îsi închide inima fata de fratele sau care este în nevoie? (1In 3,17; Iac 2,15).

Abraham a dat si a dobândit un fiu pe pamânt, un mostenitor prin care se vor binecuvânta toate neamurile pamântului (Gen 18,18). Daruind vei dobândi. Crestinul care da câstiga pe Fiul lui Dumnezeu, pe Tatal însusi, pe Duhul Sfânt si viata vesnica. Ce parte poate fi mai buna?

Sfântul Paul spune (lectura a II-a) ca acum se dezvaluie misterul ascuns de secole si la cunoasterea lui ajung sfintii zilelor noastre, toti acei care se bucura în suferintele lor, completând ceea ce a lipsit patimirilor lui Cristos. Oare opera mântuirii nu a fost desavârsita? Mai trebuie completata cu ceva din partea omului? De ce spune apostolul Paul ca suplineste în trupul sau ceea ce a lipsit patimirilor lui Cristos? Poate fi ceva desavârsit si totusi sa aiba lipsuri? Opera mântuirii înfaptuita de Cristos este desavârsita tocmai pentru ca în ea a fost prevazuta si partea noastra de contributie, ca ne-a facut cooperatori cauzali ai operei sale, de aceea spune sfântul Petru ca în nimeni altul nu este mântuire, fiindca nu este sub cer un alt nume dat oamenilor în care trebuie sa ne mântuim pe noi (Fap 4,12; 3,31).

Ce a lipsit suferintelor lui Isus si poate fi completat acum si oricând de fiecare crestin, asemenea apostolului Paul? Acea cruce zilnica, acea particica din crucea lui Isus despre care Mântuitorul a spus: Cine vrea sa vina dupa mine, sa-si ia crucea si sa ma urmeze (Mt 16,24). Acei care îsi înteleg partea lor de cruce prevazuta în opera lui Isus, repartizata prezentului, sunt cei care înteleg rostul revelator al suferintei - suferinta reveleaza iubirea - reveleaza si actualizeaza trecutul în prezent precum ca nimeni nu are o iubire mai mare ca aceasta, ca a Fiului lui Dumnezeu care îsi pune viata pentru noi, confirma în prezent ceea ce Isus a spus: Trebuia sa patimeasca toate acestea Cristos si asa sa intre în slava sa (Lc 24,26), a patimit ca sa ne dea o parte pe care sa o primim si noi, a patimit ca sa dea valoare patimirii noastre si asa cum el a intrat în slava sa, la fel si noi, sa-l putem urma în slava, fiindca aceasta dovada a iubirii prin patimire constituie partea cea mai buna pe care Fiul o ofera Tatalui, constituie dovada suprema a împlinirii vointei sale: revelatia iubirii supreme. Din acest motiv Isus simte o trebuinta continua de oameni care sa-l urmeze pâna pe Calvar, spre a dovedi în prezent, în mod vizibil, atotputernicia iubirii datatoare de viata. Cel ce-si duce crucea îl re-prezinta azi pe Cristos ca mântuitor al lumii.

Marta l-a primit pe Isus în casa (lectura a III-a), dar Maria a ales partea cea mai buna.

Am aratat deja ca partea cea mai buna este Domnul sub chipul celor trei tineri: Tatal, Fiul si Duhul Sfânt, parte care se dobândeste prin ascultarea cuvântului divin.

Marta îi slujea lui Isus, se straduia pentru multe, dar Maria ne arata cum sa primim si cum sa pastram partea cea mai buna: contemplând întelepciunea divina, ascultând si pastrând în inima revelatia divina.

Rugaciunea contemplativa este partea cea mai buna a rugaciunii care deseori duce la extaz, la acea stare în care sufletul nu are nimic de spus, ci asculta si se bucura, stare în care poate spune cu mireasa din Cântarea Cântarilor: Regele m-a dus în camarile sale: ne vom veseli si ne vom bucura de tine. Flori pe câmp s-au aratat si a sosit vremea cântarii. Smochinul îsi dezvaluie mugurii si florile de vie parfumeaza vazduhul (1,3; 2,12-13). Aprecierea suprema: Iubitul meu e alb si rumen, între zeci de mii este întâiul. Capul lui, aur curat; parul lui, par ondulat. Trandafir mirositor sunt obrajii lui; buzele lui la fel cu crinii rosii; bratele sunt drugi de aur cu topaze împodobite; stâlpi de marmura sunt picioarele lui, pe temelie de aur asezate (id. 5,10-15). Contemplatia miresei este tradusa într-o viziune pamânteasca, dar sfântul Paul, rapit pâna în al treilea cer, a vazut frumuseti de neimaginat si a auzit cuvinte de nespus (2Cor 12,4).

Noi credem ca ne rugam bine când îi spunem lui Dumnezeu cuvinte frumoase, din formulari personale sau împrumutate de la altii, credem ca ne rugam când spunem multe, când argumentam lui Dumnezeu ca unui ignorant, desi Isus ne-a avertizat ca nu acestea sunt partea principala (Mt 6,7), ci rugaciunea prin excelenta consta în a asculta, în a medita, în a se lasa vrajit de frumusetea, întelepciunea si iubirea cuvântului divin. Daca nu ne rugam cum trebuie, este semn ca nu stim sa ascultam si nici sa pastram în inima cuvântul Domnului.

Deschide-mi, Doamne, urechile ca sa te aud; deschide-mi inima ca sa-ti primesc cuvântul si sunt sigur ca în ziua de apoi mi se vor deschide ochii sufletului si te voi vedea asa cum esti! Amin.