Duminica a XV-a de peste an

În cautarea aproapelui

Cât timp traim pe acest pamânt, trebuie sa-l cautam mereu pe Dumnezeu.

Oricât l-am gasi prin creatie, revelatie, filozofie si stiinta, prin oamenii care sunt chipul si asemanarea sa (Gen 1,26), mai ramâne înca mult de cautat pâna îl vom gasi definitiv, total, pentru a-l vedea asa cum este (1In 3,2).

La fel este cu iubirea: cât timp traim, trebuie s-o cautam si sa ne-o însusim mereu. Oricât am gasi-o, mai ramâne înca mult de cautat, de gasit si de însusit. Problema se pune în felul urmator: care este calea spre iubire, ca prin ea sa-l gasim pe Dumnezeu si viata vesnica? Sa cautam raspunsul în Liturgia cuvântului de azi!

Prima lectura (Dt 30,10-14) ne arata drumul spre noi însine; legea divina este scrisa de Dumnezeu în inima noastra. Grecii, preluând învatatura lui Socrate, spuneau: Gnoti se auton - Cunoaste-te pe tine însuti! Cine se cunoaste pe sine cu adevarat, se smereste, recunoaste maretia Creatorului si-l numeste Tata, îl iubeste din toata inima si din tot sufletul, multumindu-i ca l-a facut o creatura atât de minunata. Tatal si-a pus amprenta iubirii sale în fiecare om. O cunoastem? Cineva a spus: Cine nu-l gaseste pe Dumnezeu în propria inima, nu-l poate gasi nici în rai, chiar daca l-ar cauta o vesnicie cu lumânarea aprinsa în amiaza mare. Sfântul Augustin, când l-a descoperit pe Dumnezeu în inima sa printr-o convertire definitiva, spune ca Dumnezeu este mai strâns unit cu firea omului decât este unit trupul cu sufletul. Prima lectura ne cere si noua aceasta convertire totala, sa ajungem la cunoasterea de noi însine chiar prin analiza anatomica, psihologica si spirituala a ratiunii. Prin aceasta cunoastere ajungem la iubirea lui Dumnezeu care este atât de strâns unita cu firea noastra; iar iubirea noastra fata de noi însine va izvorî din iubirea cu care el ne-a creat.

Lectura a II-a (Col 1,15-20) ne arata calea spre semenii nostri, spre ceilalti oameni. Îi cunoastem? Cine este aproapele meu?

Toate au fost create prin Cristos (In 1,3). Întreaga creatie are o valoare unica, ea, normal, întrecând în valoare pe cea individuala. Valoarea individului se naste tot din valoarea întregului. Valoarea întregului neam omenesc, pe care noi suntem chemati sa o cunoastem în lumina credintei, este ascunsa în Cristos; el este capul întregului. Cunoscând capul, cunoastem întregul. Omul capata valoare individuala numai în masura în care cauta sa se încadreze în tot, ca sa fie cât mai strâns unit cu capul. Îsi pierde orice valoare acela care se exclude din tot si cauta sa faca din sine un cap care stie toate si nu are trebuinta de nimeni.

Întreg Noul Testament urmareste integrarea omului în valoarea totala a creatiei. Astfel, rugaciunea lui Isus ca toti sa fie una (In 17,21), porunca noua a iubirii (In 13,34), înfiintarea sfintei Euharistii (Mt 26,26-27), parabola bunului pastor (In 10,1-21) si a vitei de vie (In 15,1-7), precum si judecata universala (Mt 25,31-46), iar imaginea împaratiei lui Dumnezeu, descrisa de Apocalips (22,1-21), apare atât de frumoasa tocmai din valoarea unica a întregului. Efortul nostru trebuie sa constea, nu numai dintr-o lupta continua de a nu ne desprinde de tot, de întreg, ci de a-i mentine pe toti cât mai strâns uniti cu capul, cu Isus, spre a ne mentine în dubla valoare: a întregului si a individului. Valoarea individuala apare din capacitatea personala de a fi liant în întreg.

Lectura a III-a (Lc 10,25-37) ne arata ca Isus este calea spre viata vesnica, spre Dumnezeu. Capul merge întotdeauna înainte.

Tragem putin folos din parabola samariteanului milostiv datorita faptului ca ne-ar placea sa fim ca el, samariteni milostivi, dar nu ne place nici sa ne gândim ca ar fi posibil sa ajungem în postura victimei, a omului cazut în mâinile tâlharilor. Ne place sa fim considerati binefacatori, dar nu ne place sa ne recunoastem victime ale diavolului, ale patimilor din noi, robi ai averii si ai onorurilor etc. Pentru cei care s-au atasat atât de mult de toate aceste lucruri lumesti, care si-au facut chiar un zeu din pântecele lor, cum spune sfântul Paul (Fil 3,19), Isus spune ca nici nu se mai roaga (In 17,9).

Dat fiind faptul ca acela care pune întrebarea ispititoare este un învatator al Legii, unul mândru de stiinta sa si de pozitia pe care o ocupa în lume, Isus nu intentioneaza sa-i dea o lectie de iubire, fiindca o cunostea, ci de umilinta, pe care nu o avea, ca sa ajunga la trairea iubirii în adevaratul ei sens teologic, de legatura cu Dumnezeu si numai apoi cu lumea.

Dat fiind faptul ca învatatorul Legii îsi formuleaza întrebarea în acesti termeni: Si cine este aproapele meu? Isus îi da raspunsul prin parabola umilintei. Problema nu este pentru cine sunt eu aproapele, binefacatorul, salvatorul, mântuitorul, ci: Cine este aproapele meu, adica cine este salvatorul, binefacatorul, mântuitorul meu. Care este binele pe care mi-l face acum, sau mi l-a facut mai înainte, sau mi-l poate face de acum încolo! Cu ce masura îi voi rasplati?

Samariteanul este cel care trebuie cautat, în care trebuie pusa speranta; el este cel care poate salva viata, poate mântui.

Acest samaritean milostiv este Isus, el mântuieste pe gratis, spala si unge ranile, pune pe animalul sau si duce la spital, el plateste si rasplateste la întoarcere, merge sa caute si pe alti nenorociti cazuti în mâinile tâlharilor - Mai am si alte oi pe care trebuie sa le aduc (In 10,16), el da viata cea noua si în ziua de apoi îi va recunoaste pe toti ai sai dupa speranta pe care si-au pus-o în el.

Dat fiind faptul ca samariteanul - Isus - ne este datatorul vietii celei noi, ca început al vietii vesnice care ne va face ca îngerii cerului (Mt 22,30), datoria noastra este de a-l iubi fara masura, fiindca binele facut este infinit, dobândit cu pretul unei smerenii infinite, fara a tine cont de egalitatea sa cu Dumnezeu, s-a facut om, a luat înfatisarea de rob si de blestemat sa moara pe lemnul crucii; Isus s-a facut cu adevarat un samaritean, fiindca acestia, samaritenii, erau socotiti de evrei drept condamnati, excomunicati, exclusi din rândul poporului ales etc. Oare nu asa a fost socotit Cristos? Daca el s-a smerit, fiind capul nostru, întelepciunea smereniei noastre trebuie sa-si aiba izvorul în cap. Trebuie sa recunoastem ca suntem simpli oameni, ca am cazut în mâinile tâlharilor prin orice pacat, ca suntem inconstienti de gravitatea pacatului, ca desprinzându-ne de întreg, de trupul mistic al lui Isus, ramânem, ca nenorocitul din parabola, fara nume, fara rude, fara patrie, fara aparare etc. Cel care se smereste, gaseste în orice necaz sau nenorocire un samaritean milostiv în orice om, fiindca Isus ni se descopera prin oameni, tocmai spre a da mai mare valoare întregului trup mistic, spre a mari împaratia lui Dumnezeu. Nu este iubire fara smerenie si nici smerenie adevarata fara iubire, deoarece cel care vrea sa fie cel dintâi samaritean milostiv asemenea lui Isus - trebuie sa fie slujitorul tuturor (Mt 20,27).

Aceasta interpretare, pe care am dat-o lecturilor de azi, este conforma cu învatatura patristica a Bisericii si mai ales a marelui Origene. Acesta spune ca omul care se cobora era Adam; Ierusalimul este paradisul ceresc; Ierihonul este lumea; tâlharii sunt puterile vrajmase ale iadului; preotul este Legea lui Moise; levitul reprezinta profetii; samariteanul milostiv este Cristos; hanul care primeste pe toti cei care vor sa se vindece este Biserica; cei doi dinari sunt Tatal si Fiul; hangiul este pastorul Bisericii; vinul si uleiul pus peste rani este Duhul Sfânt mângâietorul. Faptul ca samariteanul fagaduieste ca se va întoarce, arata cea de-a doua venire a lui Isus pe norii cerului cu marire si slava la sfârsitul lumii (Hom in Lc 34).

Isus s-a smerit si s-a pus în postura samariteanului, aratând prin aceasta ca nimeni nu trebuie dispretuit, nici un om nu trebuie înjosit, fie el oricât de rau, nu trebuie neglijat, abandonat, fiindca atâta timp cât mai exista în el o licarire de viata veche, poate primi viata cea noua, pastreaza în sine capacitatea ca prin cuvântul lui Dumnezeu sa înfaptuiasca lucruri mari (lectura I-a). Valoarea individuala îsi va primi rasplata la a doua venire - când ma voi întoarce îti voi plati tot, din valoarea globala, care va fi izvorul fericiri vesnice.

Îndemnul lui Isus - Mergi si fa si tu la fel -, în primul rând este un îndemn de a fi un alt samaritean prin smerenie, ca iubirea sa poata fi legatura desavârsirii trupului sau mistic.

Fiindca Domnul a privit la smerenia slujitoarei sale (Lc 1,48), sa o rugam pe preacurata sa ne faca si pe noi cât mai asemenea cu Isus, blânzi si smeriti cu inima. Amin.