Duminica a XIII-a de peste an

Numai profet?

Zvonul ca Isus este unul dintre marii profeti de odinioara facea sa se înradacineze tot mai mult convingerea ca a venit Ilie sau ca ar fi înviat Ioan Botezatorul, ori altul dintre ei. În acest sens Iacob si Ioan îi cer Mântuitorului sa se comporte ca Ilie care a facut sa coboare foc din cer si sa-i nimiceasca pe preotii pagâni ai zeului Baal (1Rg 18,40), iar acum samaritenii merita aceeasi pedeapsa, dupa parerea lor. Isus vrea sa le demonstreze ca este mult mai mult decât profetul Ilie sau oricare altul.

Elizeu, pentru a fi profet, renunta la bogatie pentru a începe o alta meserie. Evreii aveau scoli pentru a învata meseria profetica. Isus nu-si schimba meseria de tâmplar în cea de profet, el trebuie sa demonstreze ca însasi aceasta meserie umila face parte din misiunea sa mai mult decât profetica, de slujitor al lui Iahve (Zah 3,8), de daruire totala pentru aceasta slujire care nu aduce nici un beneficiu material, ci din contra, cere o lepadare totala chiar si de strictul necesar, precum este piatra pentru a-si rezema capul (Mt 8,20). Cine alege renuntarea la tot, acela este cel mai aproape de Dumnezeu; renunta la tot acela care alege sa faca în toate vointa lui Dumnezeu si nu pe cea proprie. Isus renunta sa apara egal cu Dumnezeu si alege starea sclavului (Fil 2,7) care nu are nici macar dreptul de a gândi altceva decât ceea ce gândeste si voieste stapânul sau.

Când Ilie l-a chemat pe Elizeu, acesta i-a zis: Lasa-ma sa merg si sa sarut pe tatal si pe mama mea si apoi voi veni dupa tine. Si i-a permis, fiindca pâna la venirea lui Mesia mai era timp. Chemarea unui om, chiar la o misiune oricât de înalta, sufera amânare, dar chemarea lui Isus adresata oricarui om, nu, fiindca timpul s-a împlinit: Lasa mortii sa-si îngroape mortii lor, dar tu mergi si vesteste împaratia lui Dumnezeu.

Problemele împaratiei întrec pe cele ale familiei. Acela care cere ruperea relatiilor de familie stabilite de natura prin sânge este mai mult decât om sau profet. Cine poate cere oare ceea ce a cerut Isus de la oameni, afara de Dumnezeu singur? Daca cineva vine la mine si nu uraste pe tatal sau si pe mama sa si pe femeia si pe copil si pe frati si pe surori, chiar si viata sa, nu poate fi ucenicul meu (Lc 14,26).

O poveste indiana spune ca un cersetor astepta la o margine de drum cu mâna întinsa spre trecatori, dar nimeni nu-l lua în seama. Deodata vede în zare cum se apropie tot mai mult caleasca regala. Capul i s-a umplut de idei roze. Desigur, se astepta sa primeasca o pomana împarateasca, menita sa-l elibereze pentru mult timp de starea smerita de cersetor. Când trasura a ajuns în dreptul lui, regele a scos mâna din cupeu si i-a zis: Ce-mi dai? Sarmanul cersetor, ramas uimit si mut, a bagat mâna în desaga, a luat un bob de grâu si i l-a dat. Toata ziua a ramas trist. Seara, când si-a rasturnat desaga, printre boabele marunte a gasit un bob de aur. Atunci a început sa plânga si sa spuna cu durere: De ce am fost oare atât de zgârcit? De ce am fost atât de orb? De ce nu i-am dat un pumn de boabe? De ce nu i-am dat tot ce aveam în desaga? Acum as fi fost atât de bogat! Regrete tardive.

Dumnezeu cel infinit de bogat, Isus în care Tatal a ascuns toate comorile (Col 2,3) ne cere totul, nu ca ar avea trebuinta de nimicul nostru, dar ca sa ne schimbe total într-o fiinta noua în care sa poata pune, ca în Isus, toate comorile întelepciunii si ale stiintei. Sa nu fim zgârciti, ca sa nu regretam mai târziu în zadar.

Nici un om nu se poate mântui pe sine, fiindca prin pacat tot omul devine robul Satanei. Din aceasta robie poate mântui numai acela care n-a fost, nu este si nici nu poate fi niciodata în starea pacatului. Isus afirma clar ca el a venit sa mântuiasca sufletele oamenilor. Profetii îndreptau oamenii spre Dumnezeu, ca sa fie mântuiti. Isus îi mântuieste. De aceea se scandalizau fariseii si batrânii poporului ca Isus, om fiind, îndrazneste sa ierte pacatele, sa-i mântuiasca pe oameni de sub jugul Satanei (Mt 9,2-6), de aceea, rastignindu-l, îi cer sa se mântuiasca pe sine asa cum a mântuit pe altii (Mt 27,39-44). Rataceau, fiindca nu stiau Scripturile si nu cunosteau puterea lui Dumnezeu de a-i mântui pe oameni prin oamenii creati dupa chipul si asemanarea sa (Gen 1,26) deci cu capacitatea de a primi puterea de a mântui, cum spune Isus ucenicilor: Carora le veti ierta pacatele, vor fi iertate (In 20,23). Isus este mai mult decât profet, este Fiul lui Dumnezeu facut om, are în mâna sa toata puterea în cer si pe pamânt (Mt 28,18), poate sa ierte, vrea sa ierte si vrea sa împarta oamenilor puterea iertarii, ca ei sa învete sa ierte. Omul, ca Iacob sau Ioan, vrea sa coboare foc din cer si sa nimiceasca, fiindca uita de chipul si asemanarea omului cu Dumnezeu. Omul nu stie ce este viata, nu-i cunoaste valoarea si nu o pretuieste.

Mari au fost profetii, dar nici unul dintre ei nu a putut spune ca acelora care îi vor urma, le vor da ca rasplata împaratia cerurilor. Te voi urma, Doamne, dar... Isus nu admite nici un dar, el spune categoric: Cine vine dupa mine si se uita înapoi, nu este vrednic de împaratia lui Dumnezeu.

Daca noi suntem chemati pentru a ajunge la împaratia lui Dumnezeu, trebuie sa ne conformam viata cu Cristos, spre a realiza plinatatea vietii sale în noi, cerându-ni-se sa renuntam la bucuriile strict necesare de pe pamânt si la legaturile cele mai legitime, daca nu stau ca un obstacol în calea realizarii vietii celei noi, cu atât mai mult sa renuntam la cele pacatoase. Viata cea noua, care ne vine numai de la Cristos, trebuie sa dea sens vietii altora, celor din jur. Un întelept budist spune o poveste; a facut o calatorie în iad si în rai. Totul era la fel, splendid, mesele întinse ca la cel mai bogat ospat, aceleasi feluri de mâncare si bautura etc. Felul de a mânca era din Orientul îndepartat: fiecare trebuia sa ia mâncarea din farfurie cu doua betisoare lungi. Cei din iad luau mâncarea din farfurie, dar fiindca betisoarele erau foarte lungi, pâna sa o duca la gura proprie, o scapau si iar o reluau si, fiindca în loc sa se sature mai mult flamânzeau, se înfuriau, fiecare pe sine si pe cei din jur. În rai, desi trebuiau sa serveasca masa cu aceleasi betisoare lungi, mâncau pe saturate si se veseleau de mai mare dragul. Cum? Fiecare lua cu betisoarele mâncarea si o oferea vecinului de vizavi. De aceea, spune sfântul Petru despre Satana ca umbla ca un leu turbat, ragând si cautând pe cine sa înghita si nu se satura niciodata, fiindca a pierdut sensul unic al vietii care duce numai la iubire.

Isus cauta sa ne dovedeasca faptul ca el este mai mult decât profet, ca noi sa întelegem ca suntem mai mult decât simpli muritori si sensul vietii noastre trebuie sa fie unic, spre iubire. Cristos ne-a eliberat de pacat si de moarte ca sa ramânem liberi, chiar daca traim în trup, îmbracati în carne si oase. Liber însa este numai acela care iubeste pe aproapele sau si fuge de pacatele carnii (lectura a II-a), fiindca numai acesta îl poate avea pe Duhul Sfânt. Isus ne-a asigurat ca Tatal ni-l va da când îl vom cere (Lc 11,13) si numai el ne poate varsa iubirea adevarata în inimi (Rom 5,5).

În evanghelia de azi vedem cum Isus pune un accent deosebit pe renuntarea la egoism si orgoliu. Samaritenii s-au mâniat ca Isus se îndrepta spre Ierusalim, socotind, în mândria lor, ca Isus le aduce un afront plin de dispret fata de templul lor de pe muntele Garizim. Nu mai putin orgoliosi în atitudinea lor de ucenici ai Domnului, Iacob si Ioan se mânie ca samaritenii nu-l primesc pe Învatatorul lor si implicit, nici pe ei. Numai Isus, cunoscându-si sensul vietii, ramâne linistit, afirmând clar ca n-a venit sa nimiceasca pe cineva, ci sa mântuiasca pe toti.

Orgoliul se transforma întotdeauna în furtuna si foc. Cuvântul Domnului constituie arta divinei întelepciuni. Primind cuvântul Domnului si pastrându-l în inima, asemenea preacuratei Fecioare Maria (Lc 2,19), el aprinde focul iubirii, care nimiceste pacatul si moartea, dar salveaza chipul si asemanarea cu Dumnezeu din om.

Doamne, aprinde-ne de focul iubirii tale ceresti, ca sa fim mântuiti si sa devenim mântuitori pentru cei din jurul nostru. Amin.