Duminica a XI-a de peste an

Crima si iertare

Parintele Lagrange, renumit comentator al Sfintelor Scripturi, a spus ca ar trebui sa renuntam la orice comentariu asupra episodului evanghelic de azi, fiindca nu putem face altceva decât sa citim si sa plângem. Sa plângem de bucurie ca Dumnezeu este iubire (1In 4,16) si îndurare.

Prima si a doua lectura ne arata ce crima, cât de mare este rautatea pacatului de moarte. Regele David recunoaste cu durere: Am pacatuit înaintea Domnului, adica împotriva iubirii care i-a dat atâtea lucruri de valoare: viata, demnitate regala, bogatii, sanatate, femei si copii, victorii asupra dusmanilor etc. Sfântul apostol Paul spune: Am fost rastignit cu Cristos si nu mai sunt eu acela care traiesc, ci Cristos traieste în mine, adica pacatele mele si chiar eu însumi în totalitate nu sunt decât pacat, am fost cauza rastignirii lui Isus; pacatul duce la pierderea propriei vieti - nu mai traiesc eu -, si, ca sa pot totusi trai, am trebuinta de o viata noua în totalitate care sa cuprinda întreaga mea fiinta; aceasta este viata lui Cristos. Cine nu o accepta, nu mai traieste, este mort. Pacatul aduce moartea propriei vieti impregnate de egoism si harul ne da viata cea noua prin care ne asemanam cu Dumnezeu.

Daca sfântul Bonaventura spunea: Sufletul în haina harului sfintitor este atât de frumos încât, daca l-am vedea, am muri de fericire, sfântul Vincentiu Ferrer tine sa scoata în evidenta partea negativa si spune: Prin pacatul de moarte sufletul se schimba în chipul si asemanarea Satanei, devenind atât de urât încât, daca l-am vedea, am muri de groaza. Avea dreptate sfântul Ioan Gura de Aur ca pacatosii sunt morti, cu toate ca parca traiesc. Greselile cine le va putea pricepe? se întreba regele David. Nici mintea omeneasca, ba nici chiar îngerii, nici osânditii si nici diavolii nu le pot întelege gravitatea. Osânditii simt pedeapsa din plin pentru pacatele lor, dar gravitatea nu le-o pot întelege, este un mister, este ceva care repugna lui Dumnezeu si numai el cunoaste consecintele care se nasc din crima lezmaiestatii divine.

Gravitatea pacatului se judeca dupa persoana vatamata, spune sfântul Toma de Aquino. Or, pacatul de moarte vatama iubirii celor trei persoane divine: iubirii Tatalui creator, iubirii Fiului rascumparator si iubirii Duhului Sfânt ca izvor de har si de adevar.

Gravitatea pacatului de moarte se mai poate cunoaste si din aceea ca omul poate cadea singur în acest abis al faradelegii, ca într-o prapastie imensa, dar nu se mai poate ridica singur. Se spune despre o fiica a regelui Augbert al Angliei ca a avut nefericirea sa cada într-un pacat de moarte. Îngrozita, s-a retras într-un colt al castelului numai cu o slujitoare, unde a dus o viata de pocainta iesita din comun, ca sa-si ispaseasca vina; ceea ce a dus-o la o moarte prematura. Servitoarea o credea deja în rai si, stând noaptea de veghe la sicriul ei, i-a venit gândul sa-i adreseze o ruga ca unei sfinte, pentru a o ajuta sa ajunga si ea acolo unde se afla sufletul stapânei sale. Fiica regelui îi apare într-o stare jalnica si-i spune: Nu te ruga mie. Am pacatuit si nu am marturisit pacatul de teama si rusine. Am crezut ca îl voi putea ispasi numai prin puterile mele. În urma acestei dezvaluiri, în camera în care s-a aflat cadavrul ei, a ramas un miros insuportabil, ca de iad.

Un fariseu numit Simon l-a invitat pe Isus la masa. Din mândrie sau de teama celor de o tagma cu el a omis uzanta obisnuita: spalarea picioarelor musafirului, sarutul pacii si parfumul pentru cap. Pe când stateau la masa, a venit o femeie, cunoscuta de toata localitatea pentru pacatele ei, aducând un vas cu parfum de mare pret. S-a asezat la picioarele Învatatorului, a început sa le sarute si sa le spele cu lacrimi, apoi s-a ridicat si a turnat pe capul lui pretiosul balsam, spre mai marele scandal al gazdei si al celorlalti farisei prezenti. Dupa ce Isus a lamurit problema prin pilda camatarului cu doi datornici, spune despre femeie: I se iarta multe pacate, pentru ca a iubit mult. Celui care i se iarta putin, iubeste putin, iar femeii îi zice: Credinta ta te-a mântuit. Mergi în pace! Simon a înteles ca Isus, citind gândurile lui si pacatele femeii, este mai mult decât profet. Dar cine sa fie? El iarta pacatele si rasplateste credinta cu drepturi divine. Cine poate face asa ceva, afara de Dumnezeu? Dar el este om ca toti oamenii. Simon nu stia ca Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat.

Pentru iertarea pacatelor este trebuinta de mâna lui Isus care sa-l scoata pe om din prapastie; pentru credinta este trebuinta de cuvântul lui Isus care sa ridice gândurile omului în sfera supranaturala. Atât pentru ridicarea pacatosilor, cât si pentru înaltarea sfintilor, Isus a rânduit apostoli care sa predice si sa ierte pacatele în numele lui Dumnezeu (In 20,23).

Isus, nu numai ca ridica din abisul pierzarii, dar celui ridicat îi da propria sa viata noua, acea viata divina unita cu viata umana luata din sânul Fecioarei din Nazaret prin puterea Duhului Sfânt si nu a unui om. Aceasta este viata cea noua, început al vietii vesnice când cei ridicati vor fi asemenea îngerilor (Mt 22,30).

Aceea care a avut nespus de mult de câstigat, prin venirea lui Isus în lume, a fost femeia, fiindca el a înlaturat mentalitatea pagâna si pe cea iudaica despre dânsa. Istoricul Herodot spune ca chiar la cele mai civilizate popoare din antichitate, cum erau babilonienii, femeia era vânduta la târg cu un pret de nimic; la romani era obligata sa se prostitueze cel putin o data în viata în cinstea zeitei Venus; tracii si alte neamuri practicau poligamia, socotind ca nici zece femei nu fac cât un barbat. Valoarea femeii era aproape nula. Tot la traci, dupa moartea barbatului, femeile discutau între ele spre a afla care a fost cea mai apreciata de sot si, dupa ce se constata, era îmbracata frumos si jertfita pe sicriul lui, ca orice animal de jertfa. La cele mai multe popoare, femeia nu era sotia, ci sclava barbatului. La evrei chiar, barbatul putea sa dea carte de divort si sa-si alunge sotia chiar pentru cele mai banale lucruri, precum ca i-a ars mâncarea, a întârziat pe drum stând de vorba cu altele, a îmbatrânit prea devreme; nu i se încredinta educatia copiilor, nu aveau dreptul sa depuna marturie la proces etc. Atât de mult s-a impregnat mentalitatea pagâna si iudaica în firea omului încât, multi ani dupa Cristos, s-a discutat cu toata seriozitatea, chiar printre membrii Bisericii, daca femeia are sau nu are suflet.

Isus Cristos, înaltând pe Fecioara Maria la demnitatea de mama a lui Dumnezeu prin întruparea sa în sânul ei, a înaltat-o mai presus de îngeri si a atras dupa dânsa pe toate femeile din lume - binecuvântata între femei - redându-le locul de cinste din actul creatiei - os din oasele mele si carne din carnea mea; se va numi femeie fiindca a fost luata din barbat (Gen 2,23), adica egalitate perfecta.

Cristos, împartasind orice femeie cu viata sa cea noua, o ridica la gradul de rudenie cu Dumnezeu însusi. Pe când Isus învata într-o casa, cineva îi spune: Iata, mama ta si rudele stau afara si vor sa te vada. El însa raspunde: Cine este mama mea si cine sunt rudele mele? Acela care face voia lui Dumnezeu îmi este mama, frate si sora (Mc 3,33-35). Rudenia spirituala, care se obtine prin actul vointei personale din împlinirea vointei lui Dumnezeu, este superioara rudeniei de sânge, deoarece aceasta se dobândeste din instinct prin mostenirea involuntara a trupului, a carnii. Or, tot ce porneste din actul spiritual al intelectului si al vointei este superior celor pornite din instincte trupesti. Femeia, având minte si vointa, este capabila sa înteleaga valoarea vietii celei noi si sa o voiasca drept un bun suprem de unire cu Dumnezeu. Din acest motiv Isus, când a fost laudata mama sa pentru ca i-a dat viata, spune ca mai fericiti sunt acei care asculta cuvântul lui Dumnezeu si-l împlinesc (Lc 11,27-28). Iata cum Isus pune accent pe actul rational al cunoasterii si pe actul vointei de a împlini cuvântul sau datator de viata noua.

V-am spus chiar de la începutul predicii parerea marelui exeget Lagrange asupra evangheliei de azi - ea nu se comenteaza, se citeste si se plânge. Într-adevar, trebuie sa varsam multe lacrimi, fiindca multe, prea multe chiar, dintre femeile de azi uita de demnitatea lor si se scufunda în mocirla pacatului prin libertinaj, avort, prostitutie, adulter, lesbianism etc.

Pe drept, ceea ce Isus a spus femeilor din Ierusalim care plângeau în urma lui când îsi ducea crucea spre Calvar, se poate spune multor femei din zilele noastre: plângeti-va pe voi si pe fiii vostri; fiindca vor veni zile în care veti cere muntilor sa se rastoarne peste voi (Lc 23,30). Judecata lui Dumnezeu va fi dreapta. Nu cred ca vor fi putine acelea care vor trebui sa auda: Plecati de la mine, blestematelor, în focul cel vesnic! (Mt 25,41).