Duminica a X-a de peste an

Mama minunata si minunea mamelor

Lecturile de la Liturgia cuvântului de azi ne prezinta doua minuni: învierea fiului vaduvei din Sarepta Sidonului de catre profetul Ilie si învierea fiului vaduvei din Naim de catre Isus, precum si o superminune, convertirea spectaculoasa a lui Saul de pe drumul Damascului, realizata de Isus înviat si înaltat la dreapta Tatalui. Minuni si superminuni care devin semne ale iubirii divine fata de noi.

Unii cred ca religia nu se poate tine pe picioare fara ajutorul minunilor; de aceea, ca si Goethe (poet german 1749-1832), sustin ca minunea este copilul cel mai iubit al credintei.

Noi cunoastem importanta minunilor din valoarea pe care o arata Sfintele Scripturi. Aici minunea are caracterul unui semn; nu caracter de unicitate si de extraordinar; nu are importanta ca nu se repeta si este peste puterile noastre si ale naturii de a le înfaptui, ci importanta sta în aceea ca îl îndreapta pe om spre Dumnezeu, spre tinta fixata de el. Minunea are aceeasi semnificatie ca a unui simplu eveniment din istorie, ca a unui simplu fapt natural precum cerul rosu (cf. Mt 16,2) sau aparitia curcubeului dupa potop (Gen 9,16), care se repeta vara dupa ploaie si au menirea de a descifra în ele chemarea Creatorului, fiind semnele vremii (Gen 16,3). Minunea este o chemare de a vedea mai mult decât arata realitatea ei. Ce a vazut vaduva din Sarepta Sidonului în minunea învierii fiului ei? Ea însasi o spune: Acum stiu ca esti omul lui Dumnezeu si ca adevaratul cuvânt al lui Dumnezeu este pe buzele tale. Ce a vazut multimea din Naim în minunea învierii fiului sarmanei vaduve care plângea nemângâiata? O spun toti cei prezenti: Un mare profet s-a ridicat între noi si Dumnezeu a vizitat pe poporul sau. Ce a vazut Biserica primara în superminunea de pe drumul Damascului? Milostivirea divina fata de pagâni: ca sa le deschizi ochii si sa se întoarca de la întuneric la lumina si de sub stapânirea Satanei la Dumnezeu, ca sa primeasca iertarea pacatelor si sa aiba parte cu cei sfinti, prin credinta în mine (Fap 26,17-18).

Minunea este un semn si nu o forta care robeste, care constrânge, care ar limita libertatea omului, ci din contra, din moment ce provoaca uimire sau teama, entuziasm sau aversiune, da omului posibilitatea unor reflectii profunde care dinamizeaza istoria mântuirii, o dirijeaza spre întelegerea mesajului lui Cristos.

Unii vor minuni care sa-i constrânga pentru a se convinge si pentru a crede, pentru a se converti etc. Dar Dumnezeu, care a dat omului libertatea ca un dar suprem al demnitatii sale, nu vrea constrângere, ci sa-l determine pe om sa gândeasca, sa reflecteze, sa cumpaneasca, sa dezvolte si sa cucereasca adevar dupa adevar pâna la adevarul total.

Isus nu a dat minunii o importanta mai mare decât cuvântului sau; el a refuzat de mai multe ori sa faca minuni, precum celor care îi cereau un semn din cer (Mt 12,38-39), lui Irod (Lc 23,8-9), celor care îi cereau sa se coboare de pe cruce pentru a vedea si a crede (Mc 15,32) etc. Se pare ca pentru Isus minunea este un fel de dezordine în ordinea divina, un joc copilaresc (tatal merge în mâini si cu capul în jos, ca un scamator pentru a-si uimi copilasul care abia încearca sa se ridice pe propriile picioruse, dându-i curaj). Pentru Isus, convertirea, întoarcerea omului de la pacat la virtute, de la sclavia Satanei la libertatea fiilor lui Dumnezeu, constituie minunea minunilor care are menirea sa aduca o bucurie atât de mare încât sa depaseasca granitele lumii pamântene si sa cuprinda chiar cerul (cf. Lc 15,7). Daca explozia mântuirii a început cu minunile lui Isus (la Cana Galileii, unde au crezut ucenicii în el) si a continuat cu cele savârsite de apostolii si sfintii primelor veacuri crestine, istoria mântuirii tinde acum spre aceste minuni simple si tainice, dar atât de edificatoare si aducatoare de fericire, care se numesc convertiri. Ceea ce Biserica ne îndeamna sa cerem în rugaciune pentru noi si pentru altii sunt învierile spirituale; ca Dumnezeu sa binevoiasca a ne da din viata sa, ca el sa ne redea viata, spre a trai cu adevarat viata lui Dumnezeu (L. Evely).

O idee noua care contribuie la edificarea trupului mistic al lui Cristos, la edificarea Bisericii, poate fi mai mare ca învierea din morti. Este stiut ca chiar din punct de vedere stiintific o simpla scânteie de gândire umana întrece în maretie întreg Universul. Când în anul 1323 papa Ioan al XXII-lea l-a înscris în catalogul sfintilor pe Toma de Aquino, s-au gasit unii care sa-i reproseze ca acesta nu trebuia sanctificat, deoarece nu a facut nici o minune în viata si nici dupa moarte, la care papa a raspuns: Câte propozitii teologice a scris, tot atâtea minuni a facut.

Lecturile de azi, mai ales prima si a treia, ne cheama sa meditam asupra rolului pe care îl au mamele în savârsirea minunilor.

Din Sfânta Scriptura aflam ca mamele sunt chemate sa sufere: În durere vei naste (Gen 3,16). Sentinta divina nu constituie un blestem, asa cum am fi înclinati sa credem la prima vedere, ci un indiciu ca suferinta îsi capata sens prin maternitate. Daca vrem sa-l gasim si sa-l întelegem pe Dumnezeu, trebuie sa revenim la mama care ne-a nascut si sa ne straduim sa-i întelegem iubirea care accepta suferinta. Atât pentru profetul Ilie cât si pentru Isus, lacrimile mamei au fost acelea care le-au stors minunea. Mama crestina înseamna mucenica, pentru ca viata ei este o jertfa neîntrerupta; mama crestina înseamna înaltare spre Dumnezeu pe aripile rugaciunii (Colombo). Întoarcerea spre mama crestina înseamna o întoarcere spre înviere. Ilie învie tânarul din Sarepta si-l încredinteaza mamei sale; Isus învie tânarul din Naim si-l încredinteaza mamei sale. Asa cum am mai spus-o alta data, mama are stiinta vietii ca dar din partea Duhului Sfânt. Învierea este desavârsirea acestei stiinte. Menirea mamelor este de a pastra ceea ce Duhul Sfânt le-a dat si ceea ce Isus a desavârsit prin învierea sa, de a pastra fiinta careia Dumnezeu îi da viata, de a pastra semnul care ne duce la Cristos, la credinta, la înviere. Saul din Tars s-a convertit, a devenit superminunea care se cheama sfântul Paul apostolul neamurilor, vasul ales de Dumnezeu si predestinat Bisericii. Un rol deosebit în aceasta minune l-a avut si mama sa, din moment ce el însusi recunoaste ca Dumnezeu l-a ales din sânul mamei spre a fi apostol (Gal 1,15); înseamna ca a fost o mama credincioasa, care s-a rugat si a plâns pentru viitorul iubirii sânului ei.

Credinta scade. Convertirile mari se pare ca sunt tot mai rare. Multe tari duc mare lipsa de apostoli. Tineretul dezorientat, mai ales din cauza drogurilor, se lasa tot mai mult prada viciilor. Mai mult ca oricând se pune întrebarea: Oare când va veni Fiul Omului, va mai gasi credinta pe pamânt? (Lc 18,8). Si daca nu va gasi, o mare parte din vina o vor avea mamele care nu au plâns, nu s-au rugat, n-au pretuit darul stiintei vietii, nu l-au împartasit etc.

Isus a întemeiat o societate noua care se cheama trupul sau mistic si este cunoscut drept sfânta Biserica. Menirea ei este de a fi cu adevarat mama: de a suferi chinurile nasterii fiilor ei la credinta, de a se jertfi, de a plânge, de a se ruga pentru fiecare persoana umana. Pe noi, care suntem în sânul acestei sfinte Biserici, Dumnezeu ne cheama la convertire si apostolat, sa fim semne ale îndurarii divine în lume. Sa plânga pentru tine, se adreseaza sfântul Ambrozie celui pacatos, sfânta maica Biserica, ea care intervine pentru fiecare dintre fiii sai, asa cum a intervenit mama vaduva pentru unicul sau fiu. Si un popor numeros sa ia parte la durerea bunei mame (cf. Evangheliei dupa sfântul Luca V,92). Sfântul Augustin, minunea lacrimilor mamei sale Monica, a spus: Aflam din evanghelii ca Isus a înviat trei morti în chip vazut, dar el a înviat mii de morti în chip nevazut. Când a spus aceste cuvinte, desigur ca s-a gândit mai întâi la sine însusi, înviat de lacrimile mamei sale.

Doamne Isuse, fa sa fiu si eu un semn al îndurarii tale, datorita lacrimilor preacuratei Fecioare Maria de sub crucea ta de pe Calvar. Amin.