Duminica a IX-a de peste an

Teologia anatemei

Israelitii, pentru salvarea credintei într-un singur Dumnezeu si a durabilitatii neamului lor, erau intoleranti fata de popoarele pagâne. Cu acestea purtau razboaie sfinte - razboaiele Dumnezeului ostirilor. Învingând pe pagâni, de multe ori îi faceau jertfa de blestem sau anatema.

La grecii din antichitate, anatema însemna un dar adus unui zeu si pus pe altarul de jertfa; la evrei era tot o jertfa pusa pe altar, dar considerata încarcata cu pacatele oamenilor si era destinata nimicirii totale pentru a împaca sau potoli mânia lui Dumnezeu. Pornind la lupta, evreii se legau prin vot ca de vor învinge pe dusmani, îi vor jertfi lui Iahve atât pe oameni cât si toate bunurile lor (Num 21,2 s.u.; Ios 6), adica le faceau anatema. Încalcarea votului era pedepsita cu toata asprimea (cf. 1Sam 13) prin boli, calamitati naturale si mai ales prin înfrângeri rusinoase (Ios 7). Sunt si cazuri în care ei pastrau relatii de buna vecinatate cu alte neamuri (cf. Ios 9; Gen 34), care nu prezentau un pericol adevarat pentru credinta si natiune, dar se ducea o lupta sistematica împotriva idolatriei, a casatoriilor mixte si ale altor relatii sociale care ar fi prezentat un pericol.

Când omul îl cauta pe Dumnezeu îi întelege mai mult si mai bine pe semenii sai din punct de vedere spiritual. Regele Solomon ne este un exemplu graitor în aceasta privinta (lectura I-a). Este surprinzatoare toleranta lui fata de pagâni si mai ales la inaugurarea templului da dovada de adevarata inspiratie prin revelatie. Regele lui Israel (970-931) întelege ca si pagânii au trebuinta de Dumnezeu, fiindca Dumnezeu singur este Creatorul tuturor si ei trebuie sa-l considere ca pe un adevarat Tata.

De ce sfântul Paul este intolerant fata de cei care rastalmacesc evanghelia si-i afuriseste, repetând de doua ori anatema? Fiindca evanghelia, vestea cea buna, constituie cucerirea de secole a spiritelor mari ca: David, Solomon, patriarhi, regi, profeti etc.; si mai ales este esenta revelatiei lui Isus, aceea ca Dumnezeu este Tatal nostru, noi suntem frati si mântuirea este pentru toti oamenii. Pentru aceasta evanghelie Cristos s-a facut anatema, a luat asupra sa pacatele lumii si, fiind atârnat pe cruce, nimicit ca un vierme al pamântului, considerat blestemat de Dumnezeu si de oameni (cf. Gal 3,13), el s-a jertfit pentru ca a voit sa pecetluiasca vestea cea buna prin sigiliul divin al iubirii. Sfântul Paul, îndurerat de faptul ca fratii sai dupa trup s-au lepadat de Cristos si l-au dat la moarte, spune ca ar dori sa fie el însusi anatema, asemenea lui Isus, pentru a-i aduce la mântuire (Rom 9,3), ca nu cumva în ziua judecatii ei sa auda cuvintele lui Isus: Plecati de la mine, blestematilor, în focul cel vesnic pregatit diavolului si îngerilor lui (Mt 25,41). Iata cât de mare era dragostea lui fata de neamul sau.

Forma aceasta de blestem - anatema - constituie culmea iubirii: doresc sa ma nimicesc pe mine, ca sa-i salvez pe ceilalti. Evreii faceau anatema din cei învinsi pentru a supravietui ei însisi; crestinii se fac anatema pe ei însisi ca atât evreii cât si pagânii sa ajunga la mântuire, la supravietuirea vesnica prin învierea fericita a lui Cristos.

Din pacate, multi crestini din zilele noastre blestema pe altii spre a-i nimici, spre a se scuza sau usura pe ei însisi, spre a intimida si pentru a-i învinge pe dusmani. Unii îndraznesc sa-l blesteme chiar pe Dumnezeu si tot ce este sfânt. Sfântul Iacob spune: Cu limba binecuvântam pe Dumnezeu si pe Tatal si tot cu ea blestemam pe oameni, care sunt facuti dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Din aceeasi gura ies si binecuvântarea si blestemul. Nu trebuie, fratii mei, sa fie asa! (3,9-10). În primul rând, Isus ne-a învatat sa binecuvântam si sa ne rugam pentru cei care ne blestema (cf. Lc 6,28); apostolii, de asemenea: Binecuvântati si nu blestemati (Rom 12,14).

Este drept, exista un rau în lume care nu trebuie tolerat: pacatul. Pe el trebuie sa-l facem anatema, dar nu pe oameni.

Isus ne învata, asa cum am auzit în evanghelia de azi, ca cea mai buna condamnare a raului consta în evidentierea binelui. Prin faptul ca Mântuitorul pune în evidenta credinta centurionului roman, condamna necredinta evreilor. Aceasta forma de condamnare este constructiva. Cum ar arata lumea, daca noi, în orice discutie cu altii, am pune în evidenta numai cele bune ale aproapelui? Desigur, ca un rai. Ar disparea ura, razbunarea, calomniile, clevetirile, blestemele etc.

În mod obisnuit, multi cred ca îndreptarea celor rai sta în a-i umili, aruncându-le mizeriile lor în fata, care seamana mai mult cu o actiune de nimicire. Iubirea cere ridicarea, sprijinirea, înaltarea lor la adevarata demnitate de fii adoptivi ai lui Dumnezeu, de frati ai lui Cristos si ai nostri.

Gaseste celui rau partea lui cea buna si încearca sa o folosesti ca punct de sprijin, ca o pârghie pentru a-l ridica si vei vedea ce usor se poate îndrepta omul.

De obicei, ochii plini de ura, dispret, egoism etc. nu vad bine.

Isus a ascultat ruga centurionului, fiindca au fost oameni care i-au vazut partile bune. Era roman, pagân, cotropitor etc., dar au observat în el cel mai delicat sentiment de iubire fata de slugi, fata de cei de jos, fata de cei marginalizati, pe care unii stapâni îi tratau mai rau decât pe animale, au observat mila lui fata de cei care sufera. L-au apreciat si l-au câstigat de partea lor, iar el le-a facut o sinagoga la Cafarnaum în care sa gaseasca întâlnirea cu Iahve, cu izvorul bunatatii. Gasind bunatatea în casa Domnului, ei intervin pentru el.

Care om nu are si o parte buna, care sa poata fi pusa în evidenta? Numai cel rau nu vede binele din cel rau si uneori nici chiar din cel bun.

Sa analizam, de exemplu, un pagân foarte cunoscut de lumea moderna, pe Gandhi, eliberatorul Indiei (1869-1948). Este un mister, el a cunoscut religia crestina mai mult decât multi crestini. Si totusi, a murit nebotezat. S-a condamnat? Sa-l condamnam? Gandhi spunea: Religiile sunt cai diferite, dar convergente spre acelasi punct. Ce importanta are daca mergem pe cai diferite, dar ajungem la acelasi scop? În realitate sunt atâtea religii câti oameni sunt.

Desigur, nu putem fi de acord cu sincretismul religios, adica sa punem toate religiile în aceeasi oala si sa sustinem ca toate sunt bune. Desigur ca sunt mai bune decât ateismul, dar Gandhi voia sa spuna ca religiile duc spre acelasi punct când practica toleranta. Toleranta fata de religia aproapelui este un semn de iubire si, când oamenii se iubesc, pasii lor se îndreapta numai spre Dumnezeul cel adevarat care este iubire (1In 4,8).

Atitudinea centurionului roman în fata lui Isus trebuie sa fie atitudinea fiecarui om în fata iubirii, pe care o putem descoperi în fiecare persoana, deoarece darul credintei se naste din iubire, din Dumnezeu. Acolo unde omul descopera iubirea, acolo se naste credinta, dupa cum spune apostolul Ioan în numele tuturor confratilor sai: Si noi am cunoscut si am crezut în iubirea pe care Dumnezeu o are fata de noi. Dumnezeu este iubire si cel care ramâne în iubire, ramâne în Dumnezeu si Dumnezeu ramâne în el (1In 4,18).

Credinciosul fara iubire este un fanatic, un intolerant, un habotnic, un sectar, un ateu în fapt, deoarece credinta lui este îmbâcsita de materialism, de aceea este moarta, fara suflet.

În testamentul spiritual al fericitului Ioan al XXIII-lea se spune: Ceea ce are cea mai mare valoare în viata este Isus Cristos, Cel Binecuvântat, Biserica sa, evanghelia, adevarul si bunatatea. Si are dreptate. Isus este templul dumnezeirii; a fost distrus si recladit în trei zile prin înviere; Biserica ne pune în contact cu învierea lui prin evanghelia pe care o propovaduieste în spiritul adevarului si al bunatatii.

Sa ne rugam, asemenea regelui Solomon, ca toti oamenii sa ajunga la cunoasterea lui Dumnezeu în acest templu, fiindca numai în el si prin el putem obtine orice de la Tatal.

Da-ne, Doamne, viata în Cristos! Amin.