Duminica a VIII-a de peste an

Cine da valoare faptelor?

Raspunsul este prompt: inima smerita.

Ce este smerenia?

Fara o descoperire divina, sustine sfântul Laurentiu Iustiniani, nimeni nu poate sti ce este smerenia; de aceea, afirma mai departe sfântul Ieronim, cei mai multi îmbratiseaza numai umbra smereniei.

Ca sa nu facem în zadar umbra pamântului, sa învatam de la sfântul Bernard, sperând ca a fost inspirat când a definit: Smerenia este o virtute care îl face pe om sa se dispretuiasca pe sine în urma unei adevarate cunoasteri de sine.

Pentru ca faptele bune, pe care suntem îndemnati în lecturile zilei sa le savârsim, sa aiba valoare maxima, smerenia trebuie sa le premearga, sa le însoteasca si sa le urmeze, sustine sfântul Augustin; altfel, adauga sfintii Grigore si Bernard, cel care aduna o multime mare de fapte bune, de virtuti, dar nu o are pe aceasta, arunca praf în vânt; este joc de copii; se face umbra pamântului. Numai smerenia sta la temelia sfinteniei (sfântul Ciprian); ea este prima dintre virtutile crestine (sfântul Ieronim); ea este temelia si casa forte a tuturor virtutilor (sfântul Bernard); ea este mama, radacina si izvorul tuturor virtutilor (sfântul Grigore).

Sfintii, care au studiat mai profund problema smereniei, au descoperit în ea mai multe trepte. Astfel: sfintii Benedict si Toma de Aquino enumera douasprezece; sfântul Anzelm, sapte; sfântul Bonaventura, trei. Vom reflecta asupra celor trei trepte ale smereniei propuse de sfântul Bonaventura, ca analizând faptele în lumina lor, sa vedem daca ele au sau nu au valoare.

Pe treapta întâi a smereniei urca cei care au o proasta parere despre ei însisi. Ca sa poti avea o astfel de parere despre tine însuti, trebuie sa te cunosti profund în lumina învataturilor evanghelice; trebuie sa cunosti marea rautate chiar si a celui mai mic pacat, precum si saracia enorma adusa sufletului de pacatele mari, traind într-o stare de tensiune continua la care ne supune credinta, asemenea sfântului Paul care spune: Nu ma stiu cu nimic vinovat, dar nu în aceasta sunt justificat (1Cor 4,4). Aceasta ne poate face sa ne încredem total în Dumnezeu, fiindca nu gasim în noi nici un sprijin. În încercari Dumnezeu ne poate spune: Îti ajunge harul meu, fiindca puterea mea se desavârseste în slabiciune (2Cor 12,9). Ca sa nu ne descurajam ne duce la convingerea ca tocmai când suntem slabi, atunci suntem mai tari, mai puternici (2Cor 10), ca sa nu ne laudam decât cu slabiciunile proprii (1Cor 12,6).

Este greu de ajuns aici. Thales, unul dintre cei sapte întelepti ai Greciei antice, întrebat care dintre stiintele naturale este mai greu de dobândit, a raspuns: Cunoasterea de sine. Între cei din vechime era renumit dictonul: Cunoaste-te pe tine însuti (Socrate). Sfintii Augustin si Bernard afirma în aceasta privinta ca dictonul - Gnoti se auton - Cunoaste-te pe tine însuti -, pus în practica, duce la cea mai înalta si la cea mai folositoare stiinta, duce la formarea omului de caracter.

Treapta a doua a smereniei sta în a primi cu bucurie dispreturile care vin din partea altora.

Daca cineva are o proasta parere despre sine si este convins de acest adevar si se bucura ca se poate încrede total numai în Dumnezeu, de ce sa nu se bucure când si altii au aceeasi parere? Parerea altora îi întareste convingerea în adevar si adevarul elibereaza (In 8,32).

Pentru a urca pe aceasta treapta este nevoie sa se tina cont de urmatoarele dispozitii: de a nu cauta lauda si parerea oamenilor, ci de a le înconjura cu grija; de a rabda dispretul fara tulburare; de a nu se lasa impresionat de laudele si parerile lumii. (Sfântul Francisc Borgia se mâhnea mult de laudele oamenilor. Întrebat: De ce? a raspuns: Daca le iau în seama, îmi iau plata pe pamânt si este fum, chiar daca laudele sunt întemeiate; daca nu sunt întemeiate, ma tem ca ma va pedepsi Dumnezeu, fiindca primesc ceea ce nu se cuvine).

Cineva a spus: Piatra de încercare a smereniei este rabdarea fata de aproapele.

Pe treapta a treia a smereniei urca marii sfinti care, dotati fiind de Dumnezeu cu multe si mari carisme si haruri, cu daruri naturale si supranaturale, cinstiti si apreciati de toti oamenii, nu se mândresc, nu-si atribuie nimic lor însisi, ci toate le atribuie lui Dumnezeu si ei se tem ca nu cumva sa nu corespunda darurilor primite, ca nu cumva sa socoteasca aceste carisme drept plata pentru virtutile proprii, când în realitate sunt pentru altii.

Isus, în calitate de Fiu al Omului, este smerenia divina întrupata, este pe cea mai înalta treapta, fiindca s-a smerit facându-se om si ducându-si crucea pâna la moartea de pe Calvar si tot ceea ce a avut mare si frumos a atribuit Tatalui, pe care l-a proclamat mai mare decât dânsul (cf. In 14,28). Alaturi de Isus este preacurata, plina de har (Lc 1,28). Ea recunoaste ca Domnul i-a facut lucruri mari de care se vor bucura toate neamurile, de aceea sufletul era într-o stare continua de preamarire a lui Dumnezeu, într-o continua fericire, fiindca a privit la smerenia roabei sale (Lc 1,46-49). Fecioara din Nazaret a trait toata viata în conformitate cu cuvântul Domnului: Cu cât esti mai mare, cu atât sa te smeresti mai mult si vei afla har înaintea lui Iahve (Sir 3,18).

Nu insist asupra acestei trepte de umilinta, fiindca sunt rari sfintii si persoanele înzestrate de Dumnezeu cu atât de multe si mari daruri, dar doresc sa ne oprim si sa reflectam mai mult asupra unei constatari facute de sfântul Augustin, care spune: Teribila este mândria: ea preface îngerii în diavoli; pretioasa este smerenia, ea preface pe oameni în îngeri.

La aceasta transformare minunata - de oameni în îngeri - ne cheama lecturile de azi. Cunoasterea de sine duce la umilinta; umilinta duce la roade bogate de virtute; roadele duc la Dumnezeu prin aproapele pentru care sunt facute (lectura I-a). Putem continua prima lectura asa: Dumnezeu urmareste pe pamânt distrugerea pacatului si moartea mortii prin înviere. Cristos este Fiul Omului, instrumentul de care se foloseste Dumnezeu Tatal pentru a-si atinge scopul; staruind în fapte bune, noi însine devenim instrumente vii în mâna lui Dumnezeu (lectura a II-a). Fiecare fapta buna este o poarta care se deschide înaintea lui Isus si-i da acces în inima.

Fariseii socoteau ca o fapta buna este cu adevarat buna în masura în care este în conformitate cu Legea. Isus o considera buna în masura în care corespunde intentiei drepte, pornita din inima, din iubire si este bazata pe smerenie, fiind facuta sub inspiratia Duhului Sfânt.

Ucenicul nu poate fi mai presus de învatatorul sau? În probleme umane, pamântesti, poate fi mai presus. În cazul de fata, privind Legea, nu poate, fiindca Învatatorul este numai unul (Mt 23,8) si nu poate fi depasit în smerenie; oricât ar tinde ucenicii sa-l egaleze, vor fi mereu la început de drum. Învatatorul învatatorilor este acela care se cunoaste perfect pe sine, asa cum îl cunoaste Tatal (In 19,15), adica în mod desavârsit si numai el, în lumina cunoasterii desavârsite poate da lectii: Învatati de la mine ca sunt blând si smerit cu inima si veti afla odihna (fericirea) sufletelor voastre (Mt 11,29). Cine se hazardeaza sa dea lectii despre smerenie, dar nu le traieste, este un ipocrit (lectura a III-a).

Ca faptele sa aiba puterea necesara de a face fericit pe autorul lor atât pe pamânt cât si în ceruri, trebuie sa porneasca dintr-o inima smerita, fiindca Învatatorul spune: Fericiti cei saraci cu duhul, caci a lor este împaratia cerurilor (Mt 5,3).

Trebuie sa fie un lucru foarte pretios smerenia, daca si mândriei îi place sa se ascunda sub mantia ei pentru a nu cadea în dispret; iar, pe de alta parte, trebuie sa fie un lucru deosebit de urât mândria, când nu îndrazneste sa se arate descoperita, dar este constrânsa sa se acopere cu valul smereniei, spune sfântul Bernard.

Fiindca inima smerita da valoare faptelor noastre, sa ne rugam asemenea sfântului Francisc de Assisi: Doamne, daca vrei sa-mi daruiesti darurile tale, sa-mi fii si pazitor, deoarece eu nu ma pot încrede în mine, fiindca sunt un tâlhar atât de mare încât pot fura si de la tine!