Duminica a VII-a de peste an

Oameni ceresti

Toate cele trei lecturi de azi urmaresc aceeasi tinta: iubirea dusmanilor. Regele Saul îl urmareste pe David în pustiul Zif pentru a-l omorî. Numai ca lui David i se ofera posibilitatea sa se razbune si sa-l omoare pe Saul, de aceea Abisai îi zice: Astazi ti-a dat Dumnezeu în mâna pe dusmanul tau, ucide-l! David raspunde: Nu-l voi ucide (lectura I-a).

Adam a devenit fiinta vie prin iubirea creatoare a lui Dumnezeu. Cristos, al doilea Adam, devine datator de viata. Daca primul om putea spune, pentru ca a primit viata: Nu voi ucide, al doilea, si prin el noi toti trebuie sa spunem: Voi da viata. Nu se poate da adevarata viata fara iubire. Cei care au cea mai mare trebuinta de viata sunt cei fara de iubire, dusmanii nostri. Dându-le viata cea noua adusa de Cristos, devenim oameni ceresti (lectura a II-a).

Iubiti pe dusmanii vostri! (lectura a III-a). Cel mai placut post pe care îl putem oferi lui Dumnezeu este acesta: efortul de a-i iubi pe dusmani (daca nu ai dusmani personali, trebuie sa-i ai pe dusmanii Bisericii, care sunt nenumarati). Dupa ce va voi arata cât de frumos si de placut este acest post, cred ca unii, care n-au dusmani, vor regreta ca nu pot oferi lui Dumnezeu acest margaritar de mare pret.

Porunca iubirii era cunoscuta si în Vechiul Testament sub forma ei negativa: Nu fa altora ceea ce n-ai vrea sa-ti faca altii (Tob 4,35; Lev 19,17-18), desi se reducea mai mult la conationali.

Isus îi da forma pozitiva si o extinde la fiecare om, prieten sau dusman, de orice neam sau rasa. Astfel devine fiecare om aproapele meu (cf. Mt 5,43-44; Rom 12,9-17). Numeste porunca mea (In 13,34; 15,12) legea iubirii, fiindca a adus-o din cer în toata puritatea ei divina si numai ea l-a determinat sa ia firea noastra omeneasca supusa chinului si mortii, Isus este primul din istoria multimilenara a omenirii care, de pe cruce, iarta pe cei care l-au rastignit si cere Tatalui sa faca acelasi lucru, fiindca oamenii sunt supusi ignorantei si nu stiu ce fac (cf. Lc 23,34) si imprima aceasta lege în suflete prin sfântul Botez, prin revarsarea virtutii teologale a iubirii, ca pe un sigiliu al sau: De pe aceasta va vor cunoaste oamenii ca sunteti ai mei (In 13,35). Prin aceasta porunca Isus se arata mai întelept decât toti filozofii lumii, propunând sa se foloseasca furtuna dusmaniei ca pe un mijloc dublu de binefacere. Nu cere împotrivire, ci sa te lasi purtat de dusmanul tau - daca te loveste peste obrazul drept, întoarce-i-l si pe celalalt; daca îti ia haina, lasa-i si camasa; daca te sileste sa mergi o mila, mergi cu el doua mile (Mt 5,39-41) - folosindu-te de energia lui îi poti arata în primul rând superioritatea si valoarea iubirii, adica frumusetea spiritualitatii tale, fara sa te lauzi; si, în al doilea rând, îi poti arata degradarea lui morala, fara sa i-o spui.

Fiecare om este un semn al atotputerniciei divine. Dupa cum ajungem la cunoasterea lui datorita semnelor, miliardelor de oameni, tot asa trebuie sa ajungem la iubirea lui prin aceste semne, prin miliardele de miliarde de oameni creati dupa chipul si asemanarea lui (Gen 1,26), semne indefinite ale iubirii sale. Cine nu paseste pe aceasta cale este calificat de sfântul Ioan evanghelistul drept: mincinos (1In 4,20-21).

Un dusman iubit poate deveni un apostol nemaipomenit, exceptional. Mare a fost sfântul Stefan, diacon în misiunea sa bisericeasca, dar s-a întrecut pe sine prin iubirea dusmanilor si a contribuit la convertirea lui Saul în Paul, devenit apoi marele apostol al neamurilor si care va scrie crestinilor din Roma: Daca vrajmasul tau este flamând, da-i de mâncare; daca este însetat, da-i sa bea caci, facând acest lucru, vei îngramadi carbuni pe capul lui (Rom 12,20), adica îi vei trezi constiinta morala, îi vei deschide ochii ca sa vada calea mântuirii.

Fie dusmanul tau oricât de odios, oricât de rautacios, aparent fara nici o speranta de convertire, atât de rau încât si pedeapsa cu moartea s-ar parea prea mica, trebuie iubit atât pentru frumusetea integrala a iubirii, care trebuie sa fie la loc de cinste în orice inima crestina, fiindca iubirea în sine reprezinta valoarea suprema a omului, lucrul cel mai frumos si pretios în ochii lui Dumnezeu, cât si pentru valoarea omului în sine, valoare de persoana unicat. În acest sens Isus l-a iubit si pe Iuda tradatorul si l-a numit prieten (Mt 26,50), desi cunostea ca faptele sale îl aratau ca diavol (In 6,70). Iuda nu s-a convertit, dar Isus a ramas în stralucirea iubirii ceresti si ne-a dat criteriul valorificarii fiecarui om. Asa i-a iubit Isus si pe cei care l-au rastignit si le-a gasit scuza în fata Parintelui vesnic - Nu stiu ce fac (Lc 22,34) -, si are dreptate, fiindca de l-ar fi cunoscut, nu l-ar fi dat la moarte pe datatorul vietii. Nici dusmanii nostri nu stiu ce fac. Ignoranta este o boala, pe de o parte, iar pe de alta parte este o consecinta a firii noastre umane limitate; mai rar poate fi si un delict. Prin urmare, cei bolnavi au mai mare trebuinta de medic (Mt 9,12). Este o cinste pentru fiecare de a practica medicina cereasca adusa de Isus. Singurul medicament valabil contra dusmaniei este iubirea. A nu oferi acest medicament când se ofera ocazia înseamna a fi împotriva vietii, împotriva lui Isus, împotriva lui Dumnezeu, împotriva asemanarii cu Creatorul care face sa rasara soarele sau peste cei rai si peste cei buni si ploua peste cei drepti si peste cei nedrepti (Mt 5,45).

Misiunea lui Isus în lume, de a nimici pacatul si moartea, a lasat-o Bisericii. Fiecarui credincios, în calitate de madular al trupului mistic, îi incumba sarcina de a continua misiunea lui Cristos. Or, raul nu se înlatura cu alt rau, ura cu ura, dusmania prin razbunare etc. Fiecare crestin trebuie sa fie o farmacie în care sa se gaseasca din abundenta acest medicament ceresc - iubirea - cu valabilitate vesnica.

Postul are menirea sa alimenteze sufletul nostru cu medicamentul iubirii. Aprovizionarea se face greu fiindca omul vechi (cf. Ef 4,22), cu firea lui corupta, cauta ceea ce este omenesc (1Cor 3,3). Daca luam postul în serios (ne mortificam, ne rugam si dam pomana), ucidem în noi însine omul pacatului si ne îmbracam în omul cel nou (Rom 6,6; Col 3,9-10; Ef 2,15), în omul duhovnicesc (1Cor 2,13. 15), în omul ceresc.

Marile cuceriri morale s-au facut cu multa truda, o stim, dar pe lânga faptul ca iubirea este o virtute teologala, varsata gratuit în suflet la sfântul Botez, devine o cucerire personala prin efortul de a o împarti, deoarece cu dar din dar se face rai. Cine împarte iubirea, împarte fericirea împaratiei lui Dumnezeu înca de pe acest pamânt, împarte viata vesnica.

Pildele cele mai frumoase ale religiei crestine sunt cele izvorâte din iubirea dusmanilor, concretizate prin iertarea si chiar prin sacrificarea vietii personale. Sunt atât de multe si atât de frumoase pildele de iubire fata de dusmani încât cine spune: Eu nu pot sa iert, este un eretic, fiindca nu-l poate avea pe Dumnezeu drept Tata, nu i se poate adresa: Si ne iarta noua, precum si noi iertam, fiindca nu iarta; nu-si poate aduce darul sau la altar (cf. Mt 5,23-24), fiindca oricine uraste pe fratele sau este ucigas de oameni si stiti ca orice ucigas de oameni nu are viata vesnica dainuitoare în el (1In 3,15). Cine spune: Eu nu pot sa iert, îl învinuieste pe Dumnezeu ca l-a creat incapabil sa faca ceea ce îi porunceste. Ca atare, acela care nu iarta este un monstru.

A iubi pe dusmani înseamna a munci din greu pentru cucerirea celui mai pretios margaritar evanghelic, mai pretios decât voturile calugaresti care izvorasc din sfaturi, caci iubirea izvoraste din porunca noua a lui Isus.

Doamne, ajuta-ne cu harul tau sa împlinim ceea ce ne ceri! Amin.