Duminica a VI-a de peste an

Speranta si încredere

Dupa ce Isus i-a ales pe cei doisprezece apostoli (Mc 3,16-19), le-a pus în mâna o arma miraculoasa prin care vor cuceri Ierusalimul, Atena, Roma, Alexandria si Cartagina, adica cele cinci centre de civilizatie ale acelui timp, instaurând o noua ordine spirituala în fata careia atât templul cu arhiereii si fariseii, cât si Academia cu toti filozofii Greciei, atât legiunile împaratului si Dreptul roman, cât si vraja civilizatiei egiptene cu exaltarea instinctelor trupesti, nu vor putea rezista.

Care este aceasta arma?

Speranta plina de încredere în Dumnezeu. Aceasta arma a devenit atotputernica, facatoare de minuni, prin învierea lui Isus.

Speranta este bunul cel mai comun; cine nu are nimic, îl are pe acesta, spunea Thales. Nenorocirea osteneste, nu sufla mereu cu aceeasi turbare; norocul fericitilor are un sfârsit; totul trece, totul se schimba; omul cu sufletul întreg se încrede în speranta. Deznadejdea este lasitate, spunea Euripide. Sperantele celor învatati sunt mai puternice decât bogatiile ignorantilor, spunea Democrit. Speranta este al doilea suflet al nenorocitilor, spunea Goethe.

Oricât ar fi de frumoase sperantele omenesti, cele date de Isus în predica de pe munte, cuprinse în cele opt fericiri, nu au asemanare fiindca ele cuprind totalitatea fericirii supreme: împaratia lui Dumnezeu; numai ea duce fericirea pâna la saturare si da zâmbetul care usuca lacrimile cele mai amare.

Cristos, ucenicii si Biserica vor fi înfrânti în clipa în care se va ivi cineva pe lume care sa ofere oamenilor o speranta mai mare, pe care sa o poata întari cu ceva mai mult decât învierea din morti. Este posibil?

Speranta în Dumnezeu este o virtute supranaturala, teologala, prin care asteptam cu încredere toate câte ni le-a promis el, pentru vredniciile lui Isus Cristos. Ea poseda în sine forta Duhului Sfânt si da sufletului aripile necesare de a se ridica deasupra tuturor sperantelor omenesti, da bucurie inimii, curaj în încercari si nereusite, da buna dispozitie spirituala în orice împrejurare.

Speranta în lumina lecturilor de azi.

Ea ne pune într-un raport nou de încredere, de fericire, de colaborare cu Dumnezeu tocmai pentru a nu lasa pe altii flamânzi, plângând, tristi, suferinzi etc. Daca omul cu speranta în Dumnezeu este ca pomul de lânga apa, care aduce roade chiar si în timp de seceta, el îsi ofera roadele pentru cei flamânzi, tristi, suferinzi etc.

Speranta cuprinde în sine o convertire necesara fiecarui crestin; ea impune un efort care este cu adevarat o pocainta, dar fericita. Când fiul risipitor si-a redobândit speranta a început adevarata opera de convertire în sufletul sau: Ma voi scula si ma voi duce la tatal si-i voi spune: "Am gresit". S-a sculat si s-a dus si i-a spus precum s-a hotarât (cf. Lc 15,18-20). Harul lui Dumnezeu ne provoaca mereu la convertire dându-ne sperante noi. Sa-i cerem harul ca Ieremia: Întoarce-ma tu si ma voi întoarce! (31,18). Fata de har, Dumnezeu ramâne întotdeauna fidel, fiindca noi avem trebuinta de el pentru a ne întoarce mereu la Isus (lectura a II-a), speranta noastra (1Tim 1,1).

Dumnezeu nu este un zeu de umplutura în care sa nadajduim si la care sa alergam numai când ne merge rau, iar când ne merge bine sa-l uitam dupa usa; când ne merge rau vrem sa faca minuni, ca sa-si dovedeasca existenta si iubirea, în rest îl tratam ca pe un Dumnezeu în rezerva, pe tusa. Pentru ca multi îl vor pe Dumnezeu în ajutor numai când le merge rau, speranta lor este fara încredere. Din acest motiv spune profetul ca în momentul când vine fericirea, nu o vad. Un Dumnezeu confectionat de imaginatie si pus în miscare de interese omenesti, pamântesti, meschine etc. nu poate face nimic, nu aude, nu vede, nu simte si nu iubeste.

Care este speranta crestina?

Aceea de a fi eliberati de moarte, de pacat si de toate consecintele lui. Ea se bazeaza numai pe moartea si învierea Domnului Isus (lectura a II-a). Fericirile propuse de evanghelia zilei se înteleg numai în lumina sperantei crestine si se realizeaza numai prin Duhul Sfânt, garantat acelora care îl roaga pe Tatal ceresc (Lc 11,13). Vai de cei care îsi pun speranta în ei însisi, în bogatiile lor, în oameni, în placeri, onoruri etc. Acestia nu cred cu adevarat în mesajul evanghelic si nu se înscriu în istoria mântuirii cu toata fiinta lor, ci doar cu numele. Numai Duhul lui Cristos ne face liberi si fericiti. Este liber acela care nu se leaga de nimeni si de nimic altceva decât de adevarul eliberator (In 8,32), adica de Duhul Sfânt care este Absolutul (ab solutus = dezlegat de toate, liber în toate). Cine se apropie de Absolut devine liber si fericit. Numai aceasta libertate prefateaza învierea si arata adevarata fata a omului care se aseamana cu pomul sadit lânga ape, îsi întinde radacinile pe lânga râu, nu stie când vine arsita, frunzele îi sunt verzi în timp de seceta, nu se teme si nu înceteaza sa aduca roade (lectura I-a). A fi liberi înseamna a fi saraci cu duhul, a fi umani, a da totul pentru libertatea suprema. Pentru mine, cred ca a nu avea nevoie de nimic este lucru divin si a avea nevoie de strictul necesar este ceva apropiat de divinitate, cum zicea înteleptul Socrate. Cine sta bine cu saracia este bogat, spunea alt om luminat, Seneca.

Atunci când Isus ne-a îndemnat sa nu ne punem speranta în bogatii (Mt 6,19) a voit nu numai sa ne umanizeze, dar chiar sa ne divinizeze. Speranta divinizeaza, fiindca este virtute teologala, data cu un scop precis. Dumnezeu, dând omului speranta, îi da si ajutorul necesar pentru a ajunge la scopul ei.

Dusmanii cei dintâi ai sperantei sunt bogatiile vremelnice. Din acest motiv lectura I îi numeste blestemati pe toti acei care îsi pun speranta în cei bogati; iar Isus le repeta de patru ori Vai voua, dupa cum ati auzit, fiindca bogatiile înstraineaza pe om de demnitatea umana, îl separa de masa celor multi, îl fac sa vada în fiecare om un dusman al fericirii personale, dau falsa convingere ca este mai mult om acela care este mai bogat; bogatiile maresc lacomia, alimenteaza mândria care da falsa siguranta de sine; ele devin tinta tuturor gândurilor si omul devine sclavul lor rapindu-i libertatea. Si calul, vaca, oile, banii, aurul, argintul etc., toate sunt bune, dar se tin, fiecare la locul lor: în grajd, în seif etc., dar nu în suflet. În suflet este si trebuie sa fie loc numai pentru Dumnezeu. Sarac cu duhul este acela care nu-l are decât pe Dumnezeu în inima sa, fiindca acolo unde este comoara ta, acolo este si inima ta, spune Isus (Mt 6,21).

Sfântul Francisc de Sales spune ca pentru a nu ne descuraja, trebuie sa stim ca mizeriile noastre multiple formeaza tronul milostivirii lui Dumnezeu, caci daca n-ar exista în lume nici pacate de iertat, nici dureri de alinat, nici boli de vindecat, Dumnezeu nu ar avea cum sa-si exercite cel mai frumos atribut al esentei sale, bunatatea. Din acest motiv speranta noastra este plina de bucurie, fiindca plaseaza destinul nostru în locul cel mai sigur, în mâinile lui Dumnezeu. Asemenea sfântului Paul, sa ne laudam si noi în suferinte, bine stiind ca suferinta aduce rabdare si rabdarea încercare si încercarea nadejde. Iar nadejdea nu rusineaza, pentru ca iubirea lui Dumnezeu s-a revarsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt, cel daruit noua (Rom 5,3-5). Ce poate fi mai îmbucurator?

Când diavolul cauta sa nimiceasca speranta sfânta a pietatii noastre si sa ne dea în schimb iluzia fericirii trecatoare, sa-i spunem cu sfântul Bernard: Eu nu am meritat cerul; aceasta o stiu la fel de bine ca si tine, Satana însa eu stiu ca Isus Cristos l-a meritat pentru mine. Nu pentru el însusi a câstigat atâtea merite, el nu avea ce face cu ele, ci pentru mine; el mi le ofera si, de aceea, prin el si în el îmi voi mântui sufletul.

Un om, care îsi pusese toata speranta în bogatii, a ajuns în mizerie si disperare. Sotia, femeie credincioasa, încerca sa-l încurajeze, dar în zadar. El voia sa-si curme viata. Într-o noapte, sotia a început sa plânga amar. El, trezindu-se, a întrebat-o despre motivul lacrimilor. Ea a zis: Am avut un vis înfiorator. Am vazut cum a murit Dumnezeu si dupa ce toti îngerii l-au jelit trei zile, l-au dus la groapa. Pe cât era de frumos raiul cu Dumnezeul cel viu, pe atât a devenit de urât si de pustiu fara el, pe cât era de mare bucuria si fericirea sfintilor si a îngerilor cu el, pe atât de mare a devenit jalea fara el si, în cele din urma, au murit si ei de durere. Acum în inima mea simt un gol pe care nu-l pot umple decât cu lacrimi. Barbatul i-a zis: Femeie nepriceputa ce esti, cum ar putea muri Dumnezeu? Nu este el nemuritor? Cum îti poti închipui ca l-ar cuprinde mormântul pe cel nemarginit? Fii pe pace! Dumnezeu nu moare! Femeia i-a replicat: Nadajduiesc sa fie asa, ai dreptate. Dar vreau sa te întreb si eu: daca Dumnezeu nu moare, de ce nu-ti pui si tu nadejdea în el? Ca doar de aceea ne-a dat viata, ca sa fim fericiti cu el. Si omului nostru i-a disparut ispita sinuciderii. Nadejdea nu l-a facut de rusine, fiindca dragostea lui Dumnezeu s-a revarsat în inima lui prin Duhul Sfânt, care l-a condus la adevar.

Trimite, Doamne, Duhul tau si reînnoieste fata sufletului nostru prin speranta vietii vesnice! Amin.