Duminica a V-a de peste an

Teofaniile

Nu numai azi, dar în fiecare duminica, lecturile de la Liturgia cuvântului ne ofera spre meditare noi probleme, adevaruri de credinta si de morala, adevaruri dogmatice si ceea ce realizeaza ele: flori morale, virtuti, spirite mari, oameni de caracter, sfinti care ne hranesc si ne ajuta sa producem si noi roadele Duhului Sfânt prin care devenim teofani, adica sa avem în noi aceleasi simtaminte care au fost si în Isus Cristos (Fil 2,5).

Daca ma veti întreba: Ce este o teofanie, va voi raspunde ca este un semn al prezentei divine. Desi patriarhul Iacob spune ca l-a vazut pe Dumnezeu fata la fata (Gen 32,30), acel cineva (Gen 32,24) cu care s-a luptat pâna în zori si de care a fost lovit în sold, n-a fost decât un înger, un semn al prezentei lui Dumnezeu. Cu toate ca si sfântul evanghelist Ioan spune ca si noi îl vom vedea pe Dumnezeu asa cum este (1In 3,2), tot el adauga: Pe Dumnezeu nimeni nu l-a vazut vreodata (1In 4,12) si sfântul apostol Paul adauga: Nici nu poate sa-l vada (1Tim 6,16) fiindca locuieste într-o lumina inaccesibila creaturilor de rând. Isaia, cel mai mare dintre profeti, înainte de a fi trimis în misiune, vede maretia Domnului si este curatat pe buze cu un carbune aprins adus de un serafim de pe altarul de jertfa. Misiunea profetului era dubla: de a îndeparta poporul de la idolatrie si de a-l apropia de Dumnezeul cel adevarat. În general, misiunea profetica se axa pe partea negativa a problemei: îndepartarea raului, ca sa nu vina pedeapsa lui Iahve precum exilul, moartea, calamitatile naturale etc.

Misiunea apostolilor este mult superioara celei a profetilor fiindca prezinta partea pozitiva a problemei existentiale a omului: învierea, cerul, viata în Dumnezeu, fericirea vesnica. Pentru aceasta Dumnezeu nu trimite un serafim cu carbunele aprins pentru a curata numai buzele acelora care aveau sa vesteasca evanghelia în toata lumea, ci îl trimite chiar pe Fiul sau unic pentru a curata inimile, întreaga fiinta prin focul inimii sale, care arde ca rugul vazut de Moise în pustiu la muntele Horeb, ardea si nu se mai consuma (Ex 3,2).

Superioritatea apostolului fata de profet reiese si din mesajul primit. Profetul cauta sa îndeparteze pe oameni de la cultul zeilor, apostolul vesteste moartea si învierea Domnului; unul vesteste cele ce vor veni, pedepsele; altul toate cele viitoare: viata si fericirea; unul vesteste si traieste venirea lui Mesia în speranta; altul traieste si vesteste bucuria împlinirii în iubire a venirii lui Mesia.

A fi apostolul iubirii constituie culmea chemarii unei fiinte umane.

Teofania, despre care vorbeste Isaia, este antropomorfica, foarte omeneasca, adica perceptibila cu simturile trupesti; teofania, pe care o realizeaza Isus în om, este superioara, cu adevarat divina, perceptibila cu partea cea mai spirituala a omului, cu ratiunea, acceptata si realizata printr-un act de vointa izvorât din credinta, adica dintr-o traire intima cu Dumnezeu prin har.

Departeaz-o în larg si aruncati mrejele voastre pentru pescuire! Cu aceste cuvinte i-a chemat Isus pe Petru si pe însotitorii sai la o munca obisnuita, simpla, de fiecare zi. Divinizarea muncii simple, obisnuite, facute la chemarea lui Isus, constituie primul pas spre formarea personalitatii crestine. Tema este foarte actuala fiindca multi urmaresc desacralizarea muncii, care duce la depersonalizarea omului si formeaza roboti programati sa execute orbeste un program, fara ca aceasta munca sa-i apropie pe oameni între ei, ba chiar sa se respinga reciproc prin sunete stridente de fiare salbatice si chiar mai rau. O astfel de munca nu-i apropie pe oameni decât pentru a profera lozinci greviste, de a-si pune în evidenta sentimentele neîmplinirii. Petru, dintr-o munca obisnuita, facuta la chemarea lui Isus, ajunge la întarirea credintei, sperantei si iubirii care vor face din el stânca de temelie a Bisericii (cf. Mt 16,18).

La aceasta munca simpla suntem chemati si noi sa o îndeplinim cu credinta, speranta si iubire la chemarea Mântuitorului, chiar daca ni se pare o cruce zilnica, ea face sa straluceasca pe chipul nostru stralucirea învierii viitoare. Munca înmulteste bucuriile si ele trebuie sa înmulteasca recunostinta fata de Providenta.

Ca bucuriile sa-si aiba radacinile în fericirea viitoare, crestinul, asemenea omului gospodar care scoate din depozitele sale cele vechi si cele noi (Mt 13,52), adica cele realizate si pastrate în cuvântul Domnului, trebuie sa fie constient de valoarea comorii în care sa-si puna inima, cum spune Isus: Acolo unde este comoara ta, acolo este si inima ta (Mt 6,21).

Succesul în munca este pândit de mândrie spre a-i rapi valoarea care da personalitate crestina omului de pe pamânt si-i asigura comoara cereasca. Insuccesul în munca este pândit de descurajarea care duce la scaderea credintei, sperantei si iubirii, duce la îndepartarea omului de Dumnezeu si de oameni. Si în caz de insucces si în caz de succes sa privim la Petru! În nereusita spune: Toata noaptea am trudit si n-am prins nimic, dar la cuvântul tau voi mai încerca înca o data; în succes se smereste si, cazând la picioarele lui Isus, îi zice: Departeaza-te de la mine, Doamne, ca sunt un om pacatos! În mod obisnuit oamenii procedeaza invers: la insucces înjura si în succes se cred destoinici. Ce succes enorm ar avea fiecare daca ar întelege ca multe din insuccesele avute se datoreaza faptului ca nu a existat acea curatare a inimii prin cuvântul Domnului, din care cauza egoismul îsi pune amprenta murdara atât pe reusite cât si pe nereusite. Întotdeauna trebuie sa avem acea introspectie a starii sufletesti, dupa cum spun versurile urmatoare dintr-o cântare bisericeasca:

Daca ai privi vesmântul
Ce îmbraca vechiul "eu",
Ai umple de plâns pamântul.
Dar primind cu drag "cuvântul"
Vei simti în piept pe Sfântul Dumnezeu.

Si din insuccesul muncii brute se poate realiza un mare succes spiritual daca, asemenea sfântului Paul, am privi pacatele vietii trecute. El spune: Am prigonit Biserica lui Dumnezeu; am muncit, am râvnit în zadar; nu mai sunt vrednic sa ma numesc apostol. Noi putem face la fel, fiindca insuccesele ne pândesc la tot pasul, dar, spunând cu Petru: Doamne, la cuvântul tau voi arunca mreaja, este imposibil sa nu avem de câstigat ceva pe plan spiritual.

Gresim într-o clipa, dar cainta care dureaza ore, zile, saptamâni, luni si ani, îi place mai mult lui Dumnezeu decât i-a displacut caderea.

În insuccese nu trebuie sa privim atât de mult la faptul ca pacatele noastre ne-au îndepartat de Dumnezeu, ceea ce este descurajator, ci la faptul ca suferintele si moartea lui Isus, care în acel moment istoric pareau un faliment total, ne apropie de Dumnezeu mai mult decât ne-au îndepartat pacatele. Sfintenia lui Isus, este drept, se opune mizeriei noastre, dar nu pentru a ne condamna, ci pentru a ne mântui, pentru a ne aduce în starea de adoratie, pentru a îngenunchea ca Petru la picioarele lui Isus. Din aceste considerente sfântul Ambrozie face aceasta comparatie: Când copilul încearca sa umble pe piciorusele sale cade des, se poticneste. Oare parintii se mânie pentru aceste caderi? Nu, ei îi vin în ajutor, îl ridica, îi întind mâna, îl sprijina putin si apoi îi pun înainte ceva placut, ca uitând de caderile anterioare, sa încerce din nou cu curaj. Pe acest pamânt suntem copii si încercam sa mergem pe calea desavârsirii. Ne poticnim, cadem. Dumnezeu ne încurajeaza, ni-l arata pe Petru, pe Paul, pe Augustin etc. si ne pune înainte paradisul. Prin fiecare ridicare, prin fiecare încercare, devenim o teofanie, un semn al prezentei divine si Isus ne spune, ca si lui Petru: Nu te teme! De azi înainte vei fi pescar de oameni.

Fiecare crestin trebuie sa dea lumii pe Mântuitorul, trebuie sa-l faca viu înlauntrul sau, oferindu-i mâinile sale pentru gesturile iubirii sale, oferindu-i buzele spre a pronunta cuvinte de dragoste, dându-i inima ca sa fie si sa raspândeasca în lume un focar de iubire (M. Hildebrand).

În ziua de 7 mai 1960, în Rhodesia de Nord, doamna Liliana Burton si cele doua fiice ale ei, una de doisprezece ani si alta doar de patru, au fost atacate de extremistii negri, închise în masina lor si incendiate. Când a intervenit politia spre a le salva, era prea târziu; fiicele erau arse si mama lor a mai trait doar saptesprezece zile în chinuri de nedescris. Primul lucru pe care l-au facut negrii din cartier, oameni buni, a fost de a-i trimite un mare buchet de flori, cerându-i scuze si iertare. Ea a atins buchetul, a suspinat cuvinte de multumire si de iubire la adresa lor. În urma sicriului ei, cu permisiunea sotului, s-a aliniat un mare numar de negri, carora le-a spus: Daca sotia mea nu a urât pe nimeni, as putea eu urî pe cineva? Pâna si criminalii au fost constrânsi sa recunoasca o prezenta divina în aceasta familie.

J. Maritain spune: Daca pe vremuri erau suficiente cinci marturii pentru a dovedi existenta lui Dumnezeu, în zilele noastre oamenii le socot insuficiente si o vor si pe a sasea, care este si cea mai autoritara: viata traita din plin a acelora care cred în Dumnezeu.

Domnul sa ne ajute ca viata noastra sa fie marturia vie a existentei sale. Amin.