Duminica a IV-a de peste an

Popor profet

Pentru mântuirea lumii, Dumnezeu, în planul sau providential, a ales un popor caruia i-a încredintat promisiunile sale mântuitoare în vederea venirii Fiului sau unic în lume, ca prin el sa fie cunoscut de toti, de la cel mai mic si pâna la cel mai mare (Ier 31,31), ca Dumnezeu-iubire (1In 4,8). Profetii au jucat un rol de seama în rândul acestui popor ales, au constituit constiinta mereu vie si critica, dar nu atât în numele ratiunii, cât mai ales în numele cuvântului lui Dumnezeu; ei se opun, denunta raul sub toate aspectele, ei vor sa faca din istoria poporului o istorie sacra bazata pe un dialog de iubire, de încredere, de fidelitate fata de Dumnezeu. Profetul este omul mereu nemultumit de prezent si vrea ca dialogul omului cu Dumnezeu sa fie cât mai desavârsit, ca istoria poporului sa nu fie dramatica, sa nu se încheie printr-o judecata de blam, ci sa continue în veci de veci gloria lui Iahve; din acest motiv el vrea o convertire continua spre Dumnezeu; el este aparatorul celor oprimati; este vocea celor care n-au glas; el se simte raspunzator de cele divine în fata oamenilor si de cele omenesti în fata lui Dumnezeu; el citeste cele divine din cele umane si vesteste oamenilor planul plin de iubire a lui Dumnezeu din istoria omului. Spre deosebire de fanaticii religiosi, profetul este omul care iubeste pe oameni pentru Dumnezeu, pentru gloria lui. Fanaticul apara în numele ratiunii credinta intereselor proprii sau ale sectei; profetul este omul iubirii si apara lumea de fanatism, de soldatii roboti care lovesc automat asa cum au fost programati.

Fiindca poporul ales era mereu înclinat spre nesocotirea fagaduintelor, legamântului si poruncilor, profetul ameninta cu pedepsele cerului, descriindu-l pe Iahve ca pe un luptator viteaz si înspaimântator. Din acest motiv, profetul devine omul odios, stânjenitor, temut si persecutat, ba de multe ori chiar omorât. În loc sa-si schimbe viata, sa se converteasca pentru a scapa de mânia divina, poporul prefera sa ia viata profetului, grabind si mai mult tragedia sfârsitului prin robie.

De unde aceasta orbire spirituala? De la Cain, ucigasul fratelui sau Abel, care, în loc sa-si îndrepte viata spre adevar, dreptate si bine prin oferirea darurilor vrednice de Dumnezeu, omoara pe cel care îl dojenea prin corectitudinea sa (Gen 4,6-8).

Profetii au murit de moarte naturala sau au fost omorâti prin violenta, dar spiritul profetic nu poate muri si nici nu poate fi omorât, fiindca Dumnezeu este acela care îi garanteaza victoria finala (Ier 1,19).

Isus a dojenit cu asprime orbirea spirituala care omora profetii, în loc sa omoare raul, faptele potrivnice spiritului Legii divine; el i-a numit pe carturari si pe farisei drept fatarnici, orbi, morminte varuite, fii de ucigasi, serpi, pui de napârci etc. facându-i vinovati de sângele lui Abel si al tuturor profetilor ucisi pâna la Zaharia (Mt 23,29-36); iar el, definindu-se profet mai mare decât Moise, fiindca acesta despre mine a scris, spune Isus (In 5,46), avea sa sfârseasca mai tragic decât oricare alt profet.

Când Isus îsi exercita misiunea profetica în sinagoga din Nazaret, vestind ca mântuirea este pentru toti oamenii si nu este privilegiul unui singur neam (evreiesc), ca ea este un dar al libertatii si iubirii divine care împarte cum vrea, cât vrea, când vrea si cui vrea, când îi ameninta pentru faptele lor rele, în loc sa se converteasca, ei zic: Uitati-va la el! Parca n-ar fi fiul tâmplarului, se comporta ca si cum nu l-am cunoaste; se crede mai mare decât noi; se crede profet, ne da lectii, ne ameninta. Afara cu el!

Parintii lor îi alungasera în acelasi fel pe profetii Ilie si Elizeu. Isus le aminteste ca nici un profet nu este bine primit de cei ai casei si ai neamului sau. Dar ei ramân blocati în conceptul traditional ca niciodata nu va fiu oul mai mare decât gaina, ca niciodata unul singur nu-i va putea întrece pe cei multi. Au voit sa-l arunce în prapastie, ca sa simta puterea celor multi; numai ca Isus singur se dovedeste mai puternic decât toti, fiind mai mult decât profet, trece prin mijlocul lor, fara ca ei sa-l poata atinge macar cu un deget. Daca nu i-au acceptat cuvântul si nu au crezut, n-au simtit nici minunea care i-a dezarmat.

Isus a trecut mai departe si a înfiintat Biserica, noul popor al lui Dumnezeu, pe care nu numai oamenii, dar nici chiar portile iadului sa nu o poata învinge (Mt 16,18), ca sa-si poata desfasura în lume misiunea profetica încredintata de Isus, pâna la sfârsitul veacurilor, ca sa adune toate popoarele de la rasarit si de la apus, de la miazazi la miazanoapte, pentru a sta la masa cu Abraham si cu Isaac si cu Iacob în împaratia cerurilor (Mt 8,11). Iar când i-a sosit ceasul (In 19,30), s-a dat pe sine de bunavoie pentru noi, ca sa-si curate un popor bine primit (de Tatal), râvnitor de fapte bune (Tit 2,14), Biserica lui Dumnezeu, pe care si-a dobândit-o prin sângele sau (Fap 20,28).

Biserica este poporul pe care Dumnezeu l-a chemat la o noua alianta cu sine, dându-i misiunea de a fi un popor profet, de a avea în sine spiritul lui Cristos si ca nimeni sa nu mai aiba de aparat axioma ca niciodata oul nu poate fi mai mare decât gaina, ci Biserica formeaza un tot care se impune în fata oricui: atât pe plan individual, cât si colectiv, fiindca logica divina - gândurile mele nu sunt gândurile voastre (Is 55,8) -, întrece infinit logica umana. Nu carisma profetica înnobileaza Biserica, ci chemarea lui Dumnezeu de a fi iubirea care profetizeaza. Am cadea în aceeasi greseala a fanatismului religios daca am crede ca numai noi posedam adevarul, ca numai noua ni se cuvine harul. Noi, cei care formam Biserica lui Isus, avem doar o chemare de a fi un popor profet, de a fi oamenii iubirii care descopera în unii semnele minunate ale lui Dumnezeu si vor sa împarta adevarul tuturor celor de bunavointa. Misiunea Bisericii este aceeasi cu cea a profetilor în sensul ca pune în evidenta spiritul lor în lumina lui Isus de a fi constiinta mereu vie, critica pentru tot ce este rau, de a face o istorie sacra din istoria fiecarui popor prin desavârsirea dialogului iubirii, de a fi mereu nemultumita de prezent, de a converti si de a se converti mereu, de a apara pe cei slabi, de a se simti raspunzatoare de cele omenesti în fata lui Dumnezeu si de cele divine în fata oamenilor, de a apara omul de fanatismul religios al acelora care propovaduiesc razbunarea, dispretul, sinuciderea, rapirea si tinerea celor nevinovati ca ostateci, dispretul fata de cei de culoare, de cei care se pretind crestini dar faptele lor sunt mai rele decât ale pagânilor, de cei care pretind onoruri bisericesti la botezuri, cununii, înmormântari etc. doar de ochii lumii

Ca noi, cei care facem parte din Biserica, fiind madulare vii ale trupului mistic al lui Cristos destinat profetiilor mistice, sa nu cadem în fanatism religios, dar nici în nepasare, indiferenta si lâncezeala, sfântul Paul ne arata calea: vorbirea limbilor oamenilor si chiar ale îngerilor, darul însusi al profetiei, cunoasterea misterelor divine si ale stiintelor umane, însasi credinta facatoare de minuni, împartirea averilor la cei saraci, arderea propriului trup pentru credinta, martiriul etc. toate pot deveni actiuni fanatice, daca nu sunt patrunse de iubire fata de Dumnezeu si fata de aproapele.

Este necesar un dialog între mine si Cristos, între noi si el, ca sa se desavârseasca în fiecare viata lui, ca fiecare sa poata spune cu sfântul Paul: Traiesc eu, dar nu mai traiesc eu, Cristos traieste în mine (Gal 2,20).

Unii sunt fanaticii rugaciunilor lungi, altii fanaticii sacramentelor, altii, ai pomenilor si posturilor riguroase etc. prin care se cred superiori, critica si condamna pe toti cei care nu-i urmeaza. Dar perfectiunea, asa cum ne asigura sfântul Francisc de Sales, sta numai în iubire. Numai iubirea apara de fanatismul religios si sectar; numai iubirea profeteste un viitor de aur omenirii. Nimeni nu este prea mic pentru a fi un mare profet astazi si mâine, în fiecare zi, fiindca numai iubirea ne asigura ca suntem fii ai lui Dumnezeu, iar odata vom fi asemenea lui, fiindca îl vom vedea asa cum este (1In 3,2).

Aceasta este chemarea cu care ne înnobileaza Creatorul: sa fim carisma iubirii sale. Amin.