Preasfânta Treime

Destainuire în mister

Sarbatorim misterul Preasfintei Treimi, laudând pe Tatal, pe Fiul si pe Sfântul Duh. Cum se poate oare sa sarbatorim o taina? Obisnuit se sarbatoreste o victorie, o cucerire, o descoperire. Dar noi crestinii, dupa cum spune Isus ca nu suntem din lumea aceasta (In 17,14), avem altfel de sarbatori, ne gasim bucuria în ceea ce nu putem întelege cu mintea, fiindca noi credem în iubirea lui Cristos (cf. 1In 4,16) care ne-a dezvaluit marele mister dumnezeiesc. Bucuria poate izvorî dintr-un mister numai în cazul în care misterul este izvorât din iubire, si Dumnezeu este iubire (1In 4,18). Prin urmare, cel mai mare mister izvorât din iubirea nemarginita, care ne-a fost descoperit de Isus, este misterul Preasfintei Treimi.

Daca ar fi posibil ca noi sa-l întelegem pe Dumnezeu asa cum este si el sa nu mai aiba nici o taina, n-ar mai fi obiectul fericirii noastre vesnice, fiindca s-ar epuiza prin faptul ca ne-ar da tot si nu ar mai avea ce sa ne dea nou si vesnic. Oricât de mare si de pretios ar fi un lucru, oricât de mult am tine la el, cu trecerea timpului vrem mereu ceva mai bun, ceva mai adevarat, ceva mai frumos, ceva mai durabil, ceva care sa ne trezeasca interesul încontinuu. Interesul nu ni-l poate tine treaz decât misterul aducator mereu de ceva nou, de ceva mai bun, mai adevarat, mai frumos, mai durabil... Dumnezeu i-a descoperit sfântului Augustin ca el va fi misterul infinit al fericirii omului. Preasfânta Treime trebuie sa fie sarbatorita în misterul sau infinit pentru fericirea omului.

Odata, sfântul Augustin se plimba pe malul marii si se straduia sa înteleaga misterul unui Dumnezeu în trei persoane. Tatal îl naste din vesnicie pe Fiul în sânul sau (nici nu avea unde în alta parte, fiindca nu exista nimic decât Dumnezeu nemarginit); Fiul, nascut din Tatal, ramâne în sânul Tatalui si este asemenea lui, fiind de o marime cu cel care l-a nascut prin atotputernicia sa divina; Duhul Sfânt purcede de la Tatal, ca un act de iubire infinita fata de cel pe care l-a nascut, iar de la Fiul purcede spre Tatal ca un act de recunostinta si iubire infinita pentru ca l-a nascut. Cu toate acestea, cel nascut este tot atât de vesnic precum Tatal si cel care purcede din amândoi este tot atât de vesnic precum Tatal si Fiul. Aceeasi natura divina în toti, ramâne neschimbata prin nastere si purcedere, ramâne simpla, atotputernica, fara început si fara sfârsit într-un singur Dumnezeu. Fiecare persoana divina foloseste aceeasi ratiune si aceeasi vointa divina si prin aceasta folosinta se disting una de alta. Este drept, nu se spun lucruri contradictorii, ca de exemplu, ca în Dumnezeu sunt trei persoane care ar forma o singura persoana; nici ca sunt trei naturi care ar forma o singura natura, ceea ce ar fi absurd. Misterul cuprinde trei persoane divine într-o singura natura, cea dumnezeiasca, pe care o are în întregime Tatal, Fiul si Sfântul Duh... Pe când îsi framânta sfântul Augustin mintea cu astfel de probleme, un copilas îi întrerupe sirul ideilor prin jocul sau de pe plaja marii. Acesta facuse o groapa în nisip si cu o valva de scoica încerca sa aduca cu dânsa toata apa marii. Alerga mult si realiza putin. Întrebat ce face, copilul a raspuns: vreau sa adun în groapa aceasta toata apa marii. Sfântul îi spune: Imposibil. Priveste marea! Este atât de mare ca nu-i vezi marginile, pe când groapa ta din nisip este mica precum pumnul. La care copilul îi raspunde: Mai usor voi reusi sa adun eu toata apa marii în aceasta groapa, decât sa reusesti tu sa cuprinzi misterul Preasfintei Treimi cu mintea ta. Copilul a disparut si Augustin a ramas sa mediteze asupra slabiciunii umane în fata Divinitatii.

Fiind slabi, marginiti si neputinciosi în a întelege un mister nemarginit, ne putem forma totusi o idee îmbucuratoare despre iubirea Tatalui, care sa dea sens existentei noastre; despre nasterea Fiului, care desavârseste sensul nasterii noastre în timp si despre purcederea Duhului Sfânt, care ne calauzeste spre Tatal prin Fiul, amintindu-ne adevarul ca suntem copiii lui Dumnezeu prin Botez. Aceasta nu înseamna ca nu trebuie sa ne mai gândim, chiar daca nu putem întelege. Nu întelegem tot misterul, dar ne putem bucura si trebuie sa ne bucuram de cât putem întelege si mai mult ne bucuram de ceea ce credem, asa cum Elisabeta îi spune Fecioarei Maria ca este fericita pentru ca a crezut în cele spuse ei de Domnul prin îngerul Gabriel la Buna-Vestire (cf. Lc 1,45). Bazându-ne pe învatatura sfintilor parinti ai Bisericii, încercam sa-l cunoastem pe Dumnezeu cu toata fiinta noastra, mai ales în actul creatiei (Gen 1,26), prin puterea mintii care poarta cel mai bine pecetea divina. Acestia ne spun ca Dumnezeu, fiind infinit de perfect, în mod necesar se cunoaste pe sine din vesnicie, ca de nu s-ar cunoaste, nu ar mai fi perfect, si, contemplându-se în oglinda preacurata a dumnezeirii sale, da nastere unei imagini perfecte despre sine în sine, în natura sa. Imaginea sa este însasi realitatea sa. Persoana care se cunoaste pe sine fiindca a voit aceasta cunoastere este Tatal; imaginea voita si cunoscuta se naste în sine si este asemenea Tatalui, cu aceeasi natura si cu aceeasi capacitate de gândire si vointa; altfel cunoasterea n-ar fi perfecta daca ar exista vreo deosebire esentiala. Cunoasterea este Fiul. Tatal, cunoscându-se în imaginea perfectiunilor sale, se iubeste pe sine si cunoasterea pe care o are despre sine. Din cunoscator, Tatal, si cunoscut, Fiul, porneste aceeasi iubire prin care se recunosc si se voiesc amândoi; aceasta iubire, prin care se recunosc si se voiesc Tatal si Fiul, este Duhul Sfânt.

Pentru ca la originea a tot ce exista sta acelasi Dumnezeu în trei persoane, el ne reveleaza fiinta sa infinita prin dimensiunile marginite pe care noi le putem percepe cu mintea noastra. În geometrie avem o imagine trinitara în triunghiul echilateral, cu toate laturile si unghiurile egale; în chimie avem trei culori de baza: rosu, galben si albastru; în fizica ne sunt necesare trei puncte de sprijin pentru a sustine un corp solid la înaltime; în biologie sunt trei, fara de care nu poate exista viata: tata, mama si copilul; în filozofie sunt trei elemente care formeaza argumentul perfect, silogismul: doua premise si o concluzie; toata stiinta economica se bazeaza pe trei elemente: marfa, vânzator si cumparator; mai presus de toate în psihologie avem sufletul care poarta amprenta Preasfintei Treimi prin ratiune, vointa si memorie; spatiul are trei dimensiuni: înaltime, latime si lungime; timpul are trei dimensiuni: prezent, trecut si viitor etc. În felul acesta întreg universul este chemat sa sarbatoreasca Preasfânta Treime în bucuria persoanelor divine si a dimensiunilor din creatie. Cinstirea Preasfintei Treimi înseamna desavârsirea persoanei umane, afirmarea omului ca rege al universului, fiindca prin om întregul univers pe Dumnezeu îl preamareste, cum cânta psalmistul (cf. Ps 48,11; 69,35; 98).

Patrunsi de misterul Preasfintei Treimi, de misterul iubirii divine, întelegem ca Dumnezeu n-a creat nici o inima spre a fi depozitul insultelor, ranchiunelor, ironiilor, blestemelor, dispretului sau viciilor de tot felul. Dumnezeu a creat fiecare inima spre a fi depozitul iubirii sale, fiecare ratiune îsi afla sensul în a fi depozitul adevarului, ca întreaga viata sa fie cât mai frumoasa, patrunsa de binele infinit.

Înainte ca preacurata sa apara la Fatima celor trei pastorasi (Luciei, Iacintei si lui Francisc), la 13 mai 1917, le-a aparut un înger de trei ori. La a treia aparitie, în timp ce copiii erau atenti la recitarea Rozariului, i-a învaluit o lumina neasteptata. S-au ridicat în picioare si au vazut un înger înaintând spre ei pe deasupra maslinilor din apropiere. Era extraordinar de stralucitor si tinea în mâna dreapta un potir cu o ostie deasupra, din care tâsneau picaturi de sânge si se adunau în potir. Îngerul a îngenuncheat, s-a plecat cu fata la pamânt si a repetat de trei ori: Sfânta Treime, Tata, Fiu si Duh Sfânt, profund va ador si va ofer trupul, sângele, sufletul si toata dumnezeirea lui Isus Cristos prezent în toate tabernacolele din lume pentru repararea calomniilor, sacrilegiilor si indiferentei cu care este ofensat. Si prin meritele inimii neprihanite a Mariei îti cer întoarcerea pacatosilor. Dupa ce a împartasit pe Lucia cu ostia, cu potirul pe Francisc si pe Iacinta, a repetat rugaciunea înca de trei ori si apoi a disparut.

Ce putem deduce din acest fapt?

Nu numai ca prin primirea sfintei Împartasanii aducem cinste Preasfintei Treimi, ca putem repara ofensele aduse lui Dumnezeu de cei pacatosi, ci si faptul ca de nu vom acorda mai mare cinste si respect zilelor de sarbatoare crestine, acestea se vor seculariza si vom ajunge ca în sarbatori sa ne închinam la idoli: la mâncare si bautura, la sport, la spectacole artistice, la iarba verde etc. Daca relele continua, sarbatorile religioase sunt numarate, mai curând sau mai târziu vor disparea din viata oamenilor si, o data cu ele, adevaratele bucurii izvorâte din tainele divine. Din acest motiv a întrebat Isus pe ascultatorii sai, daca la a doua sa venire va mai gasi credinta sau nu pe acest pamânt (cf. Lc 18,8).

Noi, cei de azi, sa-l laudam pe Tatal care ne-a creat, pe Fiul care ne-a rascumparat si pe Duhul Sfânt care ne sfinteste, ca în ziua de apoi sa ne învie pentru viata cea vesnica. Amin.