Duminica dupa Înaltare

Mostenire sacra

Cristos s-a înaltat si sade de-a dreapta Tatalui (Mc 16,19).

Înainte însa de a se fi înaltat la cer, Isus ne-a lasat o întreita mostenire sfânta: spiritul sau, spiritul Bisericii sale si gloria lui Dumnezeu.

Spiritul lui Isus Cristos a fost profetit de Isaia ca fiind pasnic - nu va striga - nonviolent - trestia frânta nu o va zdrobi -; staruitor în bine pentru toti - nu va fi nici obosit, nici sleit de puteri, deoarece învatatura lui toate tinuturile o asteapta (Is 42,2-4) - blând - ca un miel dus la înjunghiere si ca o oaie fara de glas înaintea celor care o tund, asa nu si-a deschis gura sa (Is 53,7); iertator si plin de dragoste - a purtat faradelegile noastre si pentru cei pacatosi si-a dat viata (Is 53,12).

Sfântul Stefan s-a dovedit un vrednic mostenitor al spiritului lui Cristos (lectura I-a): plin de Duhul Sfânt, vizionar, contemplativ, rabdator sub ploaia de bolovani, pasnic, blând, evlavios si mai ales iubitor pâna în a nu lua raul în seama si a se jertfi chiar pentru dusmani (cf. 1Cor 13,5). A-l vedea pe Isus de-a dreapta lui Dumnezeu, pe lânga o viziune extatica, înseamna a avea o credinta adânca si tare în dreptatea divina si a trai aceasta dreptate, simtind ca ea vine din învierea si înaltarea lui Isus.

Viziunea clara asupra dreptatii divine este caracteristica eroica a sfintilor. Cineva a spus cu multa întelepciune: Adevaratul crestin se cunoaste dupa felul cum gândeste în clipele de suferinta, apasare si încercare (Pr. D. Patrascu). Crestinul adevarat, mostenitor al spiritului de nonviolenta al lui Cristos, constituie acea substanta adeziva, acel ciment care uneste milioanele de miliarde de firicele de nisip care, formând un dig puternic împotriva valurilor furioase ale infernului, constituie o materializare concreta a rugaciunii lui Isus ca toti sa fie una. Biserica regreta ori de câte ori unii sau altii dintre fiii ei uita de aceasta mostenire sacra si se comporta asemenea celor din insula Minorca (Baleare). În anul 415 au fost descoperite moastele sfântului Stefan. Mai târziu, aduse de Paul Orosiu pe aceasta insula, crestinii au uitat de porunca iubirii si au trecut prin ascutisul sabiei pe toti urmasii acelora care l-au omorât.

Marele barbat de stat al Indiei, Gandhi, care desi era pagân s-a calauzit în viata dupa preceptele evanghelice, când un hindus a venit la el si i-a spus ca nu poate sa ierte pe un musulman care i-a omorât fiul, dar nici nu vrea sa mearga în iad prin uciderea criminalului, Gandhi, care facea greva foamei pentru împacarea taberelor rebele, i-a spus: Cunosc o singura cale de iesire din iad: ia în locul fiului tau mort un copil musulman orfan, ai carui parinti au fost ucisi de hindusi si creste-l ca pe propriul tau fiu!

Acesta este spiritul lui Cristos si este atât de minunat. Sa-l mostenim si noi!

Isus a lasat ca mostenire Bisericii spiritul rugaciunii si aceasta nu înceteaza sa strige: Maranatha! Vino, Doamne Isuse!

Aceasta expresie - Maranatha - îsi are originea din limba aramaica, înrudita cu ebraica si în care a fost scrisa mai întâi Evanghelia dupa sfântul Matei. Ea a capatat un caracter liturgic si poate fi tradusa, dupa felul în care este scrisa: Maran-atha, adica Domnul vine; sau Marana-tha, adica Vino, Doamne! Expresia o foloseste sfântul Paul în Scrisoarea catre Corinteni, capitolul 16, versetul 21 si sfântul Ioan în Apocalips (22,20). Prin aceasta expresie, sfântul Paul sintetizeaza spiritul Bisericii care traia din speranta întâlnirii cu Domnul, care va pronunta sentinta finala în functie de iubirea pe care o va avea fiecare om în parte la judecata de apoi, fiindca ceva mai înainte le spusese corintenilor: Cel care nu-l iubeste pe Domnul, sa fie anatema si apoi, dupa Maranatha urmeaza doua propozitii cu caracter liturgic: Harul Domnului nostru Isus Cristos cu voi, si: Dragostea mea cu toti în Cristos Isus, aratând ca harul Domnului si dragostea sa sunt una, fiindca ambele au acelasi scop: fericirea corintenilor. Apocalipsul sfântului Ioan constituie profetia Noului Testament asupra viitorului Bisericii pâna la împlinirea timpului, în parusie, când Isus si mireasa sa, Biserica, vor forma o unitate prin darul Duhului Sfânt, denumit apa vietii. Expresia Maranatha constituie rugaciunea celui care cunoaste maretia profetiei. Ioan cunoaste aceasta maretie finala, doreste sa de bucure de dânsa împreuna cu toti oamenii. Pentru aceasta, salutul sau de încheiere se vrea a fi o ruga desavârsita: Harul Domnului sa fie cu voi toti! Numai cei în har, în iubire vor avea parte de fericirea de a participa la nunta Mielului. Spiritul Bisericii, în care ne nastem la viata cea noua prin Botez, este spiritul rugaciunii în speranta întâlnirii fericite cu Isus.

Avem acest spirit?

Isus înaltat la cer ne-a lasat ca mostenire slava, gloria sa, slava lui Dumnezeu - Slava pe care mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca sa fie una. Glorie în unitate.

A renuntat oare Dumnezeu la gelozia sa?

Sfântul Petru spune ca numai a lui Dumnezeu este slava si stapânirea în vecii vecilor (1Pt 4,11), constient fiind de ceea ce declarase Dumnezeu însusi: Slava mea nu o voi da altuia (Is 42,8).

Care este totusi aceasta slava pe care Tatal i-a dat-o lui Isus si Mântuitorul a dat-o ucenicilor sai ca sa ajunga pâna la noi? Gloria lui Dumnezeu Tatal este Fiul sau în care îsi afla toata bucuria atât la botez cât si pe muntele înalt (pe Tabor) (Mt 3,17; 17,51). Fiul, în iubirea sa nemarginita fata de oameni, s-a smerit si ne-a oferit gloria sa de Fiu al Tatalui, ne-a oferit demnitatea de a fi fii ai lui Dumnezeu (In 1,12). Iubirea a facut din Fiul Tatalui Fiul Omului si tot ea este aceea care îi face una. Isus ne-a dat iubirea sa pentru a-i spune lui Dumnezeu Tata, ca sa ajungem la intimitate si unitate cu el, fiindca, asa cum ne spune si sfântul Paul: Ne-a predestinat sa fim fiii sai adoptivi (Ef 1,5), spunându-i Tata prin Duhul Sfânt (Rom 8,15; Gal 4,6); iar Isus, ducând pe multi la marire, nu se rusineaza sa-i numeasca pe ei "frati" (Evr 2,10-11). Isus ne-a dat gloria sa ca noi sa avem ce da lui Dumnezeu, sa întelegem ca sensul vietii noastre este de a-i aduce slava Tatalui si Fiului si Duhului Sfânt. Numai în acest sens a putut sfântul Irineu sa spuna: Omul viu este gloria lui Dumnezeu.

Dorul dupa Isus, cuprins în spiritul Bisericii primare, trebuie sa ne caracterizeze si pe noi; el trebuie sa fie mai mare decât orice, asemenea aceluia de care era cuprins sfântul Paul când scria credinciosilor din Filipi: Doresc sa mor si sa fiu cu Cristos (1,23). Acest dor nu trebuie sa ramâna la limita afectivitatii, ci sa se concretizeze în fapte, ca în sfântul Stefan, fiindca Isus o spune clar: Nu tot cel ce-mi zice mine "Doamne, Doamne" va intra în împaratia cerurilor, ci acela care face voia Tatalui meu din ceruri (Mt 7,21) si: Plata mea este cu mine, ca sa dau fiecaruia dupa cum este fapta lui. Fapta, care merita cea mai mare rasplata, consta în a da marturie vie, traita, despre Cristos, ca el este Fiul lui Dumnezeu, asa cum a afirmat el însusi: Oricine ma va marturisi pe mine înaintea oamenilor si Fiul Omului va marturisi pentru el înaintea îngerilor lui Dumnezeu. Iar cel care se va lepada de mine înaintea oamenilor, lepadat va fi înaintea îngerilor lui Dumnezeu (Lc 12,8-9).

Maranatha! Vino, Doamne Isuse! -, s-a transformat într-o marturie constienta a sufletelor de elita, concretizata într-o rugaciune deosebita, pe care este bine s-o auzim si sa ne-o însusim: Vino, Doamne Isuse! La revarsatul zorilor strig catre tine, pentru ca tu esti soarele vietii mele. Vino spre a-mi împrastia întunericul care îmi ascunde frumusetea iubirii tale si spre a-mi înveseli duhul meu cu lumina ta. Vino, Isuse! Suspin catre tine la ceasul amiezii, pentru ca tu esti viata inimii mele. Vino spre a-mi da flacara iubirii tale si spre a nimici cu focul tau urmele pacatelor mele. Vino si fa sa rasara florile propunerilor sfinte si apoi prefa-le în roade de sfintenie! Vino, o Isuse! Suspin catre tine în tulburarile sufletului, pentru ca numai tu esti puterea care potoleste furtunile si redai linistea. Vino si adu pacea acestei fapturi sarmane care de atâtia ani se lupta pentru biruinta iubirii. Vino, în sfârsit, si da-mi coroana muceniciei mele! Vino, Isuse! Suspin catre tine la sosirea serii, pentru ca numai tu esti linistea apusului meu. Vino si înveseleste tristetea fiintei mele care se stinge! Vino si în tacerea fapturilor care nu mai vorbesc celui ce moare, fa sa aud glasul tau care fagaduieste pace, odihna, iubire si fericire pentru totdeauna. Suspin catre tine în umbrele noptii, fiindca lumina ta nu are apus. Vino si pune-mi în inima germenul vietii nemuritoare, pentru ca în încaperile întunecoase ale mormântului si sub uitarea rece a celor ce traiesc, sa ramâna vie în mine scânteia care în zilele din urma se va preface într-un foc destinat sa arda tamâia închinaciunilor mele vesnice! Maranatha! Amin.