Înaltarea Domnului

Bucuria omului

Este un singur adevar de credinta ca Isus a înviat si s-a înaltat în slava cereasca - înaltarea este înviere si învierea este înaltare - dar fiind vorba de un mister care depaseste limitele experientei sensibile, nu poate fi rezumat numai la scena mormântului ramas gol si nici numai la cea de pe Muntele Maslinilor când apostolii l-au vazut plecând la Tatal.

Înaltarea apare ca: 1) împlinirea unei profetii repetata de mai multe ori: Ma duc la Tatal (cf. In 16,16); 2) ca o încoronare a învierii, deoarece îl plaseaza la dreapta Tatalui (cf. Mc 16,19) si, 3) dupa cum Isus este învatatorul nostru, înaltarea sa pune în evidenta destinul omului nou: creat de Dumnezeu-Tatal, rascumparat de Dumnezeu-Fiul si sfintit de Dumnezeu-Duhul Sfânt, va intra deplin în împaratia care i-a fost pregatita de la întemeierea lumii (cf. Mt 25,34), la sfârsitul veacurilor.

Tatal, pentru Isus, este expresia prin excelenta a iubirii. Întoarcerea la iubirea pura, vesnica, unica este o necesitate fizica, dar pentru noi ea este transcendentala. Ne-ai facut pentru tine, Doamne, si nelinistita este inima noastra pâna când nu se va odihni în tine, spune sfântul Augustin.

Înaltarea este preludiul parusiei, adica arata caracterul unitar al istoriei mântuirii. Voi veni sa va iau, ca acolo unde sunt eu sa fiti si voi, ne asigura Isus (In 14,3). Îngerii dau marturie despre legatura dintre înaltarea lui Cristos si parusie: Acest Isus, care s-a înaltat de la voi la cer, astfel va veni precum l-ati vazut mergând la cer.

Apostolii s-au bucurat de înaltarea lui Isus. Noi trebuie sa traim astfel aceasta viata încât sa ne bucuram de venirea lui si asa vom participa la bucuria apostolilor de la înaltarea Învatatorului. Trebuie însa ca timpul intermediar dintre înaltarea Domnului si parusie sa fie legat unitar prin credinta si sacramente de cele trei persoane divine - Tatal, Fiul si Duhul Sfânt -, cautând cele de sus, fiindca viata noastra este ascunsa cu Cristos în Dumnezeu (Col 3,1 s. u), constientizând mereu ca resedinta noastra statornica este în cer (Fil 3,20), casa noastra dorita (cf. 2Cor 5,1 s.u.) nu este alta decât Cristos însusi glorificat (Fil 3,21), omul ceresc (1Cor 15,45-49) în care ne îmbracam cu puterea necesara ca sa traim o viata noua înca din aceasta lume.

Înaltarea la cer a întarit credinta în viata vesnica si speranta dupa împaratia cereasca. Fara faptul înaltarii Domnului poate ne-am plânge azi precum cei doi ucenici în drum spre Emaus: Noi, care speram ca el va fi acela care va izbavi pe Israel (Lc 24,21) ne-am întreba mereu ca apostolii în preajma Înaltarii: Doamne, oare în acest timp vei aseza la loc împaratia lui Israel? (Fap 1,6).

Prin Înaltare s-a facut lumina: Cristos este capul Bisericii si acolo unde este capul, trebuie sa fie si trupul sau, Biserica, adica întreaga ceata a dreptilor care l-au dorit, l-au prevestit, i-au pregatit calea si l-au urmat.

Înaltarea s-a desavârsit prin norul care l-a rapit. Norul l-a rapit pe Isus ca apoi sa-l coboare ca o ploaie roditoare peste sufletele noastre. Numai ploaia cazuta din acest nor va face sa rodeasca toate virtutile, dar mai ales cele teologale: credinta, speranta si dragostea. Virtutile se dezvolta armonios prin Cristos Domnul nostru si devin meritorii pentru înaltarea noastra. Credinta, fara îndoiala, este meritorie când putem spune cu sfântul Petru: Tu esti Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu (Mt 16,16), când cea mai mare parte dintre admiratorii lui Isus nu vedeau, sau cei de azi nu vad, decât un profet oarecare. Isus îi rasplateste credinta lui Petru punându-l pastorul turmei celor ce vor crede ca dânsul: Paste oile mele (In 21, 15-17). În schimb, Petru vazuse atâtea minuni ale lui Isus, auzise atâtea învataturi divine si Tatal ceresc însusi îl inspirase prin Duhul sau si de aceea a putut ajunge usor la aceasta credinta plina de convingere, la care a ajuns apoi si sfântul Toma vazându-i ranile glorificate de înviere, numai ca Isus i-a spus acestuia, dar pentru noi: Mai fericiti cei care n-au vazut si au crezut (In 20,27-29).

Nadejdea noastra a crescut prin înaltarea lui Isus. Mântuitorul a spus ca va învia si a înviat; a promis pe Duhul Sfânt si l-a trimis; a prezis ca Biserica sa va birui portile iadului si suntem martorii ei de doua mii de ani etc. Prin urmare, avem motive sa speram si mai mult în promisiunea lui, pe care a tinut sa o întareasca printr-o rugaciune speciala si unica: Parinte, acei pe care mi i-ai dat, vreau ca acolo unde sunt eu sa fie si ei cu mine (In 17,24).

Iubirea, prin înaltarea lui Isus, s-a înnobilat, s-a curatat de rugina celor pamântesti, de interesele vremelnice, si chiar de împaratia lui Israel. L-a rapit un nor si ne-a dat posibilitatea de a ne dovedi iubirea cautându-l, asa cum copilul îsi cauta mama plângând de dorul si de dragul ei, când îi lipseste de mult timp sau se ascunde punându-l la încercare.

Pentru sine, Isus a pus accentul Înaltarii pe intrarea sa în slava cereasca (cf. Lc 24,26), dar pentru noi, el pune accentul pe trimiterea Duhului Sfânt: Este mai bine pentru voi ca eu sa ma duc, ca de nu ma voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar de ma voi duce, îl voi trimite la voi (In 16,7). Venirea Duhului Sfânt pentru noi este necesara: pentru a vadi lumea de pacat, de dreptate si de judecata (In 16,8). Venirea Duhului Sfânt, nu numai ca a usurat enorm munca apostolilor de convertire a tuturor oamenilor, dar, prin carismele sale, a reînnoit fata pamântului. Acolo unde înainte erau lupanare, au aparut manastiri, unde erau temple cu zeitatile desfrâului, au aparut bisericile în care Dumnezeu este cinstit în spirit si adevar etc.

Un alt motiv de bucurie pentru noi, izvorât tot din faptul înaltarii lui Isus, ni-l descopera sfântul evanghelist Ioan, când spune: Copilasii mei, acestea vi le scriu, ca sa nu pacatuiti. Iar daca a pacatuit cineva, avem un mijlocitor la Tatal, pe Isus Cristos cel drept (1In 2,1). Glasul ranilor glorioase ale lui Isus constituie rugaciunea permanenta catre îndurarea divina: Parinte, iarta-i ca nu stiu ce fac! (Lc 23,34). Prin aceasta ruga continua ne pregateste locul în ceruri (cf. In 14,2), fiindca numai prin aceasta ruga ne face partasi ai naturii divine (cf. 2Pt 1,4).

Aceasta ultima idee o pune în evidenta si prefata sfintei Liturghii de azi: facând parte din trupul sau, îl vom urma acolo unde a mers înaintea noastra, el, Capul si Începutul.

Prin înaltarea sa la cer, Cristos da posibilitate Bisericii de a deveni catolica, universala, fiindca îi da posibilitatea de a i se simti prezenta în tot locul si, asa cum spune sfântul Paul: pe toate sa le umple (Ef 4,10) prin apostolii care au plecat si au propovaduit pretutindeni, iar Domnul lucra împreuna cu ei si întarea cuvântul prin semnele care îl însoteau (Mc 16,19-20).

Isus s-a înaltat si a disparut dupa un nor, dar în urma lui au ramas sa straluceasca stelele, sa ne lumineze, sa ne calauzeasca. Sfintii sunt puzderia de stele de pe firmamentul Bisericii; ei formeaza coroana lui Isus înaltat, ei sunt purtatorii luminii lui în lume.

Se cuvenea sa se înalte Cristos la cer, ca sa fie bucuria majoritatii care a trecut de pe acest pamânt. Multi dintre cei raposati si-au dat viata pentru el si au mai mult drept la bucuria vederii lui. Ca sa ajungem si noi, trebuie sa ne smerim prin credinta care ne sopteste mereu ca trebuie sa-l urmam pe calea crucii sale.

Un preot cucernic, foarte probabil sfântul Ioan Bosco, povesteste despre o calatorie a sa la Roma din anul 1863, unde a participat la un aniversar extraordinar dintr-o familie. Unei mame i-a murit singurul fiu pe care-l iubea mai mult decât lumina ochilor. Ea se ruga zi si noapte ca Dumnezeu sa i-l redea viu. La staruinta ei a fost dezgropat dupa opt zile de la înmormântare. Mare si minunata a fost iubirea acestei mame, ca a aceleia din Naim, careia Isus i-a spus: Nu plânge! (Lc 7,13). Copilul a înviat si a fost dus acasa în triumf, toti se bucurau, numai cel înviat era trist si întristarea crestea tot mai mult. Dupa trei zile, mama l-a întrebat despre motivul întristarii lui si el a zis: O iubita mama, lasa-ma sa mor din nou. Când l-ai vazut pe Dumnezeu, nu mai poti ramâne pe acest pamânt. Lasa-ma sa mor si îti fagaduiesc ca ma voi ruga pentru tine si vei fi cu mine. Si a murit de dorul lui Dumnezeu.

Sa ne rugam cu scriitorul spaniol Donoso Cortez (+1853): Dumnezeul meu, eu sunt faptura ta. Tu ai spus: "Toate le voi trage la mine", Trage-ma si pe mine la tine! Ia-ma sus la tine în cer! Amin.