Duminica a VI-a dupa Paste

Oamenii si Biserica

Învatatura spirituala din lecturile de azi: lectura I (Fap 15,1-2; 15,22-29), Isus înviat îi gaseste pe ucenicii sai ca oameni si, înaltându-se la cer, îi lasa ca biserica vie, care se framânta, cauta, traieste momentul istoric - kairoi - sub inspiratia Duhului Sfânt, eliberându-se de balastul Legii. Lectura a II-a (Ap 21,10-14-22-23) ne descrie, nu atât frumusetea Bisericii ca si cetate asezata pe munte, cât mai ales faptul ca ea detine cele douasprezece porti prin care oamenii de pretutindeni pot sa intre si sa-si gaseasca mântuirea în împaratia lui Dumnezeu. Lectura a III-a, evanghelia (In 14,23-29), ne asigura ca Duhul Sfânt este garantul cuvântului datator de pace si de fericire. Toate aceste trei lecturi vor sa sintetizeze marile binefaceri ale învierii Domnului, ca sa ne gasim bucuria sufleteasca în faptul înaltarii lui. Sa le consemnam cu credinta si atentie!

Învierea este momentul istoric - kairoi - care a lansat cel mai mult dorinta omului spre îndumnezeire, spre infinit si i-a dat garantia ca se poate împlini. Omul de azi vrea tot mai mult, mai mult decât ceea ce are, decât ceea ce este si, pe zi ce trece, apare tot mai clar ca pamântul este prea mic pentru sufletul sau. Necesitatea unui nou spatiu vital este urgenta si lectura a II-a ne face sa întrezarim acest spatiu. În aceasta calatorie spre infinit ne este calauza Duhul Sfânt, care ne face sa întelegem ca tinta va fi atingerea fericirii fara sfârsit.

Învierea ne-a dat siguranta întâlnirii cu Cristos.

Numai aceasta întâlnire cu Dumnezeul-Om, parinte si frate, adevar si dragoste, seriozitate si gingasie, exigenta infinita si întelegere nesfârsita ne poate scuti de frica si de tristete, dându-ne taria de a trai si bucuria de a muri (N. Sarale). Când regele-profet David se întreba: Cum voi rasplati Domnului pentru tot binele ce mi-a facut? tot el a gasit raspunsul cel mai potrivit în trei variante: Potirul mântuirii voi lua si numele Domnului voi chema / Fagaduintele mele catre Domnul le voi împlini în vazul a tot poporul sau; fiindca scumpa e în ochii Domnului moartea credinciosilor sai (Ps 115,11-12). Si eu, asemenea lui Isus, trebuie sa iau paharul mântuirii, suferintele vietii; dupa cum Cristos si-a tinut fagaduinta si l-a trimis pe Duhul Sfânt, tot asa îmi voi tine propunerile cele bune de la Botez si asa îl voi preamari pe Domnul printr-o moarte sfânta.

Învierea ne ajuta sa ne întâlnim cu Cristos în oameni.

Saul persecuta pe crestini, pe oameni. Isus îi apare si-i spune pe drumul spre Damasc: Saule, Saule, de ce ma prigonesti? Cine esti, Doamne? Eu sunt Cristos pe care tu îl prigonesti (Fap 9,4-5).

Din acest fapt al învierii lui Isus, primii crestini s-au obisnuit sa spuna: Vidisti christianum, vidisti Christum, cu alte cuvinte: Când vezi un crestin, îl vezi pe Cristos.

Acest fapt l-a luminat pe marele eliberator al Indiei, Gandhi, când a spus: Ma straduiesc sa-l vad pe Dumnezeu în slujirea omenirii, fiindca stiu ca Dumnezeu nu este în cer, nici aici pe pamânt, ci în fiecare dintre noi. Iar când a fost închis în Africa de Sud de catre generalul Gordon, i-a trimis un salut de pace, i-a facut o pereche de sandale si l-a asigurat ca îsi va continua actiunea politica de nonviolenta.

Învierea este aceea care a dus cultul, cinstirea lui Dumnezeu, pe culmile cele mai înalte ale spiritualitatii.

Sfântul Augustin, comentând cuvintele sfintei evanghelii: Daca cineva ma iubeste, Tatal meu îl va iubi si vom veni la el si lacas la el vom face, spune: Dumnezeu, Treimea - Tatal, Fiul si Duhul Sfânt - vine la noi când noi însine mergem la el; vine la noi ajutându-ne, iar noi mergem la el ascultându-l; vine la noi luminându-ne, iar noi mergem la el ascultându-l; vine la noi luminându-ne, iar noi mergem la el contemplându-l; vine la noi umplându-ne de prezenta lui, noi mergem la el primindu-l (In 10,76,4).

Aici se realizeaza ceea ce Isus spusese femeii samaritene la fântâna lui Iacob: Adevaratii închinatori se vor închina Tatalui în spirit si adevar, caci însusi Tatal astfel de închinatori cauta. Dumnezeu este spirit, iar închinatorii lui trebuie sa se închine în spirit si adevar (In 4,23-24). Crestinul adevarat i se închina Tatalui prin Cristos, în spiritul lui Cristos înviat si în adevar, adica în Duhul Sfânt care se roaga în noi si pentru noi cu suspine negraite (Rom 8,26). Isus ne-a vorbit de atâtea ori despre aceasta locuinta a Preasfintei Treimi din noi prin actiunea Duhului Sfânt, care face ca Dumnezeu sa fie mai strâns unit cu noi decât este unirea dintre trupul si sufletul nostru (Sfântul Augustin). Numai în aceasta unire, fiinta regala a pamântului - omul -, poate aduce un cult în numele întregii creatii Creatorului sau. De aceea cetatea lui Dumnezeu (lectura a II-a) nu are templu, fiindca întregul univers pe Dumnezeu îl preamareste prin spiritul omului si omul prin spiritul lui Cristos în Duhul Sfânt.

Învierea este aceea care a deschis pagânilor portile Bisericii.

Rupând mentalitatea veche a acelora care sustineau ca cei care nu accepta circumciziunea rituala lasata de Moise nu se pot mântui, Biserica si-a deschis cele douasprezece porti ca sa intre toti oamenii din cele patru colturi ale pamântului prin aceeasi credinta în Tatal, Fiul si Duhul Sfânt, cele trei porti de pe fiecare latura a Ierusalimului ceresc (lectura I-a).

Acceptarea minunii învierii lui Isus, în prealabil rastignit, mort si îngropat, are pentru prima comunitate crestina o dubla semnificatie: 1) se împlineste, anticipat, un eveniment escatologic si 2) acest eveniment escatologic este experimentat concret, în timp. Aceasta dubla semnificatie a învierii lui Isus îl îndreptateste pe sfântul evanghelist Ioan sa dea motive de bucurie tuturor crestinilor, chiar daca sunt persecutati, ca Biserica va triumfa, asa cum a prezis-o în cartea Apocalipsei.

Nu putem face în câteva minute bilantul tuturor valorilor spirituale propulsate spre desavârsirea noastra de lumina învierii Domnului, dar când aceste valori au fost în primejdie, apostolii s-au adunat în primul Conciliu ecumenic la Ierusalim si le-au aparat cu toata taria Duhului Sfânt si cu pretul sângelui lor.

Noi, cum le pretuim? Cum le aparam?

Iata cum a înteles o batrânica din Constantinopol sa apere valorile spirituale în fata unor soldati porniti pe jaf si alte rele! Când cruciatii mergeau sa elibereze Sfântul Mormânt de sub stapânirea pagânilor otomani, au cucerit mai întâi Bizantul. Pe strada au întâlnit o batrânica foarte grabita, ducând într-o mâna o galeata cu apa si în alta un vas cu jar. Un soldat a întrebat-o: Încotro asa grabita, bunicuto? Ea a raspuns: Ma grabesc sa sting focul iadului si sa dau foc raiului! Si, fiindca musafirii din jur o privesc nedumeriti si banuitori de vreo erezie, a continuat: Da, ma duc sa sting iadul, ca oamenii sa nu-l mai iubeasca pe Dumnezeu de frica lui si sa dau foc raiului, ca nimeni sa nu-l mai iubeasca pe Dumnezeu de dorul lui, ci toti oamenii sa-l iubeasca pe Dumnezeu fiindca este Dumnezeu; adica pentru ca este Creatorul tuturor, este minunat în sine, merita toata cinstea pentru sine, toata iubirea pentru ca este iubire, pentru ca fara el nimic nu are valoare.

O, daca am întelege si noi acest lucru! Am simti cu adevarat ca traim o viata noua în lumina învierii lui Isus, am simti cum ne înaltam si presimtim bucuria de a fi cu Isus în Tatal prin Duhul Sfânt!