Duminica a V-a dupa Paste

Înviere si iubire

Toate artele - pictura, muzica, sculptura, arhitectura etc. îsi au unele realizari care ating culmea perfectiunii, devenind capodopere. Fiecare capodopera are o ultima trasatura care pune în evidenta geniul omenesc, despre care se spune ca este 99% transpiratie si 1% inspiratie.

Isus - Fiul Omului prin excelenta - în care Tatal a pus tot darul desavârsit (Col 2,3), venind pe pamânt si actionând conform desavârsirii sale, a trebuit sa realizeze ceva exceptional, o capodopera. Care? Desigur: legea noua a iubirii (In 13,34). Ea este rodul misterului pascal, rodul transpiratiei cu sânge, al mortii pe cruce si al învierii în proportie de 100%. De ce este si ramâne vesnic noua? Pentru ca izvoraste din vesnicia iubirii lui Dumnezeu si se revarsa în lume prin Duhul Sfânt (cf. Rom 5,5), care este desavârsirea misterului pascal. Acest Mister pascal se actualizeaza mereu în suflet prin Botez, Mir si Euharistie. Prin aceste taine faptele noastre bune devin mereu tot mai noi si capata o valoare atât de mare încât împlinesc cerinta lui Isus: precum v-am iubit eu pe voi, tot asa sa va iubiti si voi unul pe altul (In 13,34).

Antichitatea pagâna l-a cinstit pe Prometeu si l-a pus în rândul zeilor pentru faptul ca a adus focul din cer si l-a dat oamenilor. Dar focul iubirii divine, adus în inimile oamenilor de Duhul Sfânt, este opera lui Isus; opera incalculabil mai valoroasa decât cea atribuita miticului Prometeu, fiindca ea constituie metrul cel nou, noua unitate de masura a iubirii fata de Dumnezeu si fata de aproapele si consta în a iubi fara masura, infinit, cu iubire vesnic noua: asa cum v-am iubit eu.

Isus, pentru a ne face capabili de a ne iubi fara masura, ne-a dat un nou mijloc de realizare a iubirii, deosebit de eficient: Botezul. Prin Botez toarna în suflet samânta iubirii divine, care ne iarta de pacatul stramosesc, fara a-i cere personal acest lucru si ne da harul sfintitor, ne face partasi ai naturii divine, fara a-i fi cerut acest lucru în mod personal. Acest fapt ne obliga sa constientizam iubirea divina din noi si sa actionam în consecinta, adica sa iertam si sa dam aproapelui ajutorul de care are trebuinta, chiar daca nu ne cere personal, dar ne cere Isus, asa cum noi i-am cerut iertare si har la Botez prin parintii si nasii nostri. Isus, pentru a ne face capabili de a ne iubi fara masura, ni l-a trimis pe Duhul Sfânt care sa reverse în inimile noastre caritatea lui Dumnezeu însusi (cf. Rom 5,5).

Sa-l ascultam pe sfântul Augustin relativ la acest fapt: Domnul spune ca da o porunca noua ucenicilor sai, aceea de a se iubi unii pe altii (In 13,34). Dar oare nu exista aceasta porunca deja în Vechiul Testament? Ba da: "Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine însuti!" (Lev 19,18). Pentru ce zice Domnul ca porunca este noua? Este oare o porunca noua pentru faptul ca ne despoaie de omul cel vechi, pentru a ne îmbraca în omul cel nou? Categoric. Porunca îl face nou pe acela care asculta, sau, mai bine zis, pe acela care se arata ascultator. Dar iubirea care regenereaza nu este cea pur omeneasca, ci aceea pe care Cristos o contradistinge si o califica prin cuvintele: "Dupa cum v-am iubit eu". Ceea ce am aratat mai înainte; dar trebuie sa mai stim ca Legea Vechiului Testament era pornita din motive pur pamântesti, cu rasplata vremelnica, era o Lege a constientizarii iubirii naturale, pornita din morala cea mai simpla: Sa nu faci altuia ceea ce n-ai dori sa-ti faca tie altul.

Iubirea noua adusa de Cristos ne reînnoieste fiindca ne comunica viata cea noua, rod al unirii naturii divine cu cea umana din sânul Fecioarei, realizarea Duhului Sfânt si care ne este împartasita prin Euharistie, prin sfântul Mir si ne face vestitori ai noii aliante, martori ai învierii. Mai mult: aceasta lege are putere retroactiva, reînnoieste pe dreptii din vechime, pe patriarhi si pe profeti.

Iubirea noua este universala, reînnoieste acum chiar toate popoarele si întreg neamul omenesc, formând o unitate noua, trupul mistic, Biserica, mireasa unicului Fiu al lui Dumnezeu, despre care spune Cântarea Cântarilor: Cine este aceea care se înalta stralucitoare ca aurora? (8,5). Este Biserica lui Isus, care are menirea, nu numai de a reînnoi lumea, ci chiar întreg universul, fiindca toata faptura suspina si asteapta aratarea în slava a fiilor lui Dumnezeu (Rom 8,22). Din acest motiv, membrii Bisericii trebuie sa fie plini de grija nu numai unii fata de altii, ci fata de toti oamenii, fata de întreaga natura, fiindca si ea este capodopera iubirii divine. Numai asa ne dovedim a fi fiii Celui Preaînalt si fratii unicului Fiu al lui Dumnezeu.

Iubindu-se reciproc, cu acea iubire cu care Isus însusi i-a iubit pe oameni, fratii sai, el îi calauzeste acolo unde se va realiza total dorinta dupa fericire (cf. Ps 102,5), când Dumnezeu va fi totul în toti prin iubirea vesnic noua (cf. 1Cor 15,28).

Ratiunea lui Isus de a fi pe pamânt, de a fi om, de a fi mereu în mijlocul nostru prin cuvântul sau si prin sfintele taine, este acela de a ne iubi unii pe altii.

A mai fost oare cineva în istorie care sa fi trait, sa fi voit si sa fi gasit mijlocul necesar pentru a ramâne cu oamenii numai pentru a-i iubi, pentru a-i învata sa se iubeasca dumnezeieste unii pe altii? Nu. Atunci ceea ce a facut Isus este si va ramâne pururi nou.

Iubirea, facând parte din categoria valorilor universale, ca si adevarul, frumosul si binele, trebuie împartasita la toata faptura. Dumnezeu este iubire (1In 4,8) si noi devenim iubire când ne straduim ca Dumnezeu sa fie totul în toti. Misiunea noastra de iubire este de a-l face vizibil pe cel invizibil: De pe aceasta va vor cunoaste oamenii ca sunteti ai mei.

Iubirea este cheia secretului zelului neobosit al apostolilor Paul si Barnaba (lectura I-a). Desi necazurile s-au abatut asupra lor, precum valurile marii asupra tarmurilor, ei au ramas statornici în predicarea cuvântului, care contine secretul iubirii, fiind convinsi ca Isus lucreaza prin ei.

Iubirea este cheia convertirii lumii pagâne la credinta. Priviti-i cum se iubesc!

La iubire noua, rasplata noua.

Pentru a-i încuraja pe toti pe drumul mântuirii, sfântul Ioan evanghelistul ne face sa întrezarim slava care ne asteapta: vom deveni Ierusalimul ceresc, îmbracat în stralucire, ca o mireasa împodobita pentru mirele ei, ca o iubire pentru alta iubire, ca o locuinta vesnica pentru Fiul lui Dumnezeu, în care va fi numai fericire, fiindca numai iubirea este aceea care ramâne vesnic noua, tânara si plina de farmec, ea este cheia tineretii fara batrânete. Iubirea singura ne face pietre vii ale cetatii Ierusalimului ceresc.

Ca iubirea sa ramâna vesnic noua în sufletele noastre, avem trebuinta de un conservant al iubirii. Conservantul iubirii vesnice este smerenia. Cel care se va smeri, va fi înaltat (Lc 14,11).

N-au existat si nu vor exista pâna la sfârsitul lumii pilde mai frumoase, mai graitoare, mai edificatoare si mai înaltatoare decât acelea care îsi au radacinile în iubirea cea noua, cea mai curata, care este iubirea lui Isus: Asa cum v-am iubit eu.

Ce a facut Isus înainte de a ne da aceasta porunca noua? S-a smerit. Încingându-se cu un stergar, a turnat apa într-un lighean si, precum cel din urma servitor, s-a aplecat si a spalat picioarele apostolilor, inclusiv pe ale aceluia care avea sa-l tradeze, ale lui Iuda care l-a vândut pentru treizeci de arginti (cf. In 13,5 s.u.). Numai iubirea care merge mâna în mâna cu smerenia poate mântui, poate ferici, poate cladi o lume noua, poate învia o lume veche la o viata noua, poate chiar sa scoata mortii din morminte, poate înalta pâna la desavârsirea Tatalui ceresc, poate realiza vesnic noi capodopere.

Numai iubind devenim capodopere divine.

Revarsa, Doamne, în noi, Duhul iubirii tale! Amin.