Duminica a IV-a dupa Paste

Învierea ne afirma

Martirul Caliope, întrebat de originea sa, a raspuns judecatorului pagân: Pamfilia este locul meu de nastere, dar gloria mea nu este de aici, ci din faptul ca port numele lui Cristos, Domnul meu. Sfântul Sebastian, ca sa nu uite de aceasta demnitate de crestin, purta la gât un medalion pe care scria: Sunt crestin.

Demnitatea glorioasa de crestin a izvorât din valori spirituale deosebite, puse în lumina de misterul învierii. Este bine sa cunoastem aceste valori, asa cum le gasim pe câteva în lecturile zilei.

Prima lectura pune în evidenta vestirea adevarului mântuitor la Antiohia Pisidiei de catre Barnaba: toate popoarele sunt menite sa primeasca vestea învierii si lumina spre luminarea neamurilor (Is 11,10; Lc 2,32). Evreii au fost primii chemati sa îmbratiseze acest adevar, dar, fiindca majoritatea s-a opus, ba chiar persecutau pe cei care le aduceau vestea mântuirii, Paul si Barnaba au luat initiativa de a predica pagânilor, care s-au aratat foarte receptivi.

Dat fiind faptul ca orice adevar este izvorât din Dumnezeu si Dumnezeu este Tatal tuturor oamenilor, adevarul învierii este destinat pentru credinta mântuirii tuturor: Voi toti sunteti fii ai lui Dumnezeu prin credinta în Isus Cristos. Nu mai exista nici iudeu, nici grec, nici sclav, nici om liber, nici barbat, nici femeie, toti fiind una în Isus Cristos (Gal 3,36).

Învierea aduna oamenii într-o unitate armonioasa, din care fiecare capata, pe lânga valoarea individuala, o valoare colectiva, sociala, în functie de multimea celor adunati. Un gram de aur valoreaza ceva, un kilogram valoreaza mai mult, dar un munte de aur? Învierea ne pune în comuniune si formam valoarea de aur a Bisericii în totalitatea ei, de care ne bucuram atât individual cât si colectiv. Cine întelege acest lucru, întelege de ce apostolii erau fericiti când sufereau pentru ca adevarul mântuitor al învierii lui Isus sa-si capete dreptul sau universal. Evreii, închisi în nationalismul si religia lor, nu au înteles deschiderea Bisericii pentru toti oamenii. Cineva spunea: Cel care cauta adevarul, ar trebui sa fie cel mai umil om de pe pamânt. Mândria, egoismul si comoditatea sunt totdeauna cei mai mari dusmani ai adevarului (Em. D`Angelo).

Învierea glorioasa a lui Isus a adus în sufletele apostolilor un plus de cunoastere de ei însisi, care a generat un înalt grad de smerenie si o mai mare disponibilitate pentru toti oamenii. Chiar daca la început le-a venit foarte greu sa se desprinda de mentalitatea conationalilor, adevarul învierii Domnului a biruit asupra sângelui, prejudecatilor, obiceiurilor, temerilor etc.

Învierea glorioasa a adus apostolilor descifrarea semnului crucii, anume ca suferinta este semnul iubirii infinite a lui Dumnezeu. Din acest motiv ea a devenit si pentru ei o necesitate, dupa acel trebuia sa patimeasca toate acestea Cristos si asa sa intre în slava sa (Lc 24,26); simteau ca adevarul mântuirii trebuie udat cu sânge, ca sa aduca roade la toate popoarele.

În fata acestui trebuie sa patimeasca multi se revolta, refuzând munca, chinurile nasterii, moartea etc. Sa ne gândim însa în mod serios: ce ar fi pamântul numai cu cât ne-a lasat Dumnezeu sa suferim? Un fel de rai. Daca pamântul devine un iad tot mai mare pe zi ce trece, acest lucru se datoreaza omului. El a inventat revolta, razboiul, armele cele mai ucigatoare, lagarele mortii, divorturile etc. Omul refuza sa înteleaga necesitatea lui trebuie si, când Dumnezeu îl încearca putin, omul se vaicareste mult. Uitam ca suferinta este o necesitate chiar din punct de vedere fizic, material, corporal. Ce ar fi pamântul fara suferinta? Un rai? Nu, o planeta a monstrilor. Daca n-am simti durerea când ne ardem, am deveni cu un picior mai scurt sau ciung de o mâna; cine s-ar mai feri sa nu-si sparga capul sau sa-si scoata ochii? Suferinta este paznicul frumusetii si integritatii noastre fizice. Multe sunt minunile lumii, dar cea mai frumoasa este omul, spune Sofocle din vechime. Or, aceasta minune ar fi disparut de mult timp fara suferinta. Dar nu numai ca suferinta nu nimiceste, ci devine un izvor de viata transformatoare si revelatoare ca, de exemplu, în diaconul Stefan care, sub ploaia de învinuiri si de bolovani, devine ca un înger si vede cerul deschis si în el slava lui Dumnezeu (cf. Fap 6,15; 7,56); si fiindca martiriul religios nu este niciodata în cauza proprie, ci pentru cea a lui Cristos, fiind suprema renuntare la egoism, constituie dovada autentica a mesajului crestin: învierea. Tot suferinta este aceea care ne mareste mereu setea dupa infinit, dupa Dumnezeu, izvorul fericirii vesnice. Dupa cum suferinta ne constrânge sa ne îngrijim de trup, tot asa moartea ne constrânge sa ne îngrijim de suflet.

Un crestin rus, iesit din închisoare, povesteste: Aspectul meu exterior nu era deloc atragator. Condamnat la munca de jos, lucram în mina. Aici am suferit un accident care m-a facut ghebos. Odata, un copil m-a privit cu atentie si mi-a zis: "unchiule, ce porti în spate?" Eram sigur ca ma va lua în râs, dar i-am raspuns: "Un gheb". "Nu, mi-a zis el, Dumnezeu este iubitor de oameni si mamica mi-a spus ca el nu sluteste pe nimeni. Dumneata nu ai un gheb, ci o cutie. Eu stiu ca în aceasta cutie sunt ascunse doua aripi de înger. Într-o zi, când aceasta cutie se va deschide, vei zbura la cer". Am început sa plâng de bucurie; eram atât de fericit cu ghebul meu! Iata cât de mângâietor este pentru un om credincios gândul ca se va deschide cutia trupeasca si sufletul îsi va lua zborul spre infinit. Fiecare suferinta este o încercare de a deschide cutia trupului, pentru a elibera aripile care înalta la cer. Fiecare suferinta este o spalare a sufletului în sângele lui, o înscriere în rândul celor ce au menirea sa stea în jurul tronului pentru a-i sluji; este o apropiere de izvoarele apelor vietii vesnice, unde Dumnezeu însusi va sterge orice lacrima din ochii celor credinciosi (lectura a II-a). Prin orice suferinta, apostolii simteau ca se înalta. Fiecare crestin este chemat, prin învierea lui Cristos, sa ia aceasta pozitie demna în fata crucii. Isus s-a facut asociatul nostru în cruce, ca noi sa devenim asociatii lui în înviere. Capitalul investit de Tata în Fiul Omului, este viata. Devenim partasi la acest capital prin înviere.

Isus a voit sa se înscrie în necesitatea suferintei pentru a pune în evidenta valoarea iubirii. Si-a luat misiunea de pastor bun, care îsi da viata pentru oile sale, pentru a ne determina si pe noi sa-i ascultam glasul: toata cetatea s-a adunat ca sa auda cuvântul Domnului, pe care, auzindu-l, se bucurau si îl slaveau (lectura I-a).

Acela care viziteaza catacombele din Roma observa cu usurinta pe mormintele martirilor diferite figuri simbolice: un porumbel, simbolul sufletului care zboara spre cer; un peste, simbolul lui Isus, prin care se recunosteau primii crestini între ei în timpul persecutiilor (IHTIUS = Jesus Hristos Theu Hios Soter = Isus Cristos Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul); Moise lovind stânca din care tâsneste apa, simbolul vietii vesnice din Vechiul Testament, reprezentând pe Isus, lovit în coasta, lasa sa iasa sânge si apa, simbolul sacramentelor Bisericii; însa figura cea mai des întâlnita este pastorul cu mielul pe umeri mergând în fata turmei. Aceasta sugereaza ideea ca Isus, pastorul cel bun, îsi iubeste turma si numai iubirea este instrumentul care poate stabili un raport autentic de cunoastere si îndrumare spre viata vesnica. Asadar demnitatea noastra crestina are la temelie iubirea divino-umana a lui Isus. Ce poate fi mai frumos, mai pretios, mai onorabil?

Iubirea bunului pastor s-a concretizat în Joia Mare în doua taine: în Preotie si în Euharistie, în pastorul vizibil si în hrana sufletului. Prezenta lui Cristos invizibil nu ajunge pentru oamenii care au nevoie de a vedea cu ochii si de a asculta cu urechile (Emilio D`Angelo). Cineva a pus pe buzele lui Isus aceste cuvinte cu privire la preot: Am nevoie de mâinile tale pentru a continua sa binecuvântez; am nevoie de buzele tale pentru a continua sa vorbesc; am nevoie de trupul tau pentru a continua sa sufar; am nevoie de inima ta pentru a continua sa iubesc; am nevoie de tine pentru a continua sa mântuiesc.

Datoria noastra crestineasca este, nu numai de a asculta de glasul bunului pastor, de a ne bucura de demnitatea de crestini, de a-i purta numele, dar si de a ne ruga, de a ne jertfi, ca toti oamenii sa ajunga la cunoasterea adevarului învierii, ca toti oamenii sa fie purtati pe umerii bunului pastor spre împaratia regelui vesnic, spre a se realiza dorinta lui Isus de a fi o singura turma si un singur pastor, în conformitate cu ruga sa (cf. In 10,16).