Duminica a II-a dupa Paste

Învierea confirma

Cu o duminica înainte de solemnitatea Învierii Domnului, adica în Duminica Floriilor, am constatat ca patimirile Domnului au în ochii celui credincios o semnificatie religioasa întreita, reprezentând: martiriul profetului, sacrificiul preotului si esecul regelui. Cristos dovedise în viata sa publica de trei ani, prin cuvintele, faptele si mai ales prin semnele si minunile savârsite, ca se bucura de prerogativele de profet, preot si rege în gradul cel mai înalt, dar în timpul patimirii a fost insultat în chipul cel mai josnic în toate trei si el nu a reactionat în nici un fel pentru a le apara. În curtea lui Caiafa, oamenii de paza l-au legat la ochi si, lovindu-l, îi ziceau: Profeteste, cine te-a lovit? (Lc 22,64; Mt 26,68). În pretoriul lui Pilat, soldatii cohortei romane îl dezbraca de haina lui, îmbracându-l cu o alta zdreanta din purpura rosie, îi pun pe cap o coroana de spini si o trestie în mâna drept sceptru regal si-i zic: Bucura-te, regele iudeilor! (Mt 27,29). Rolul sau sacerdotal si în acelasi timp de victima este batjocorit de soldatii de sub cruce care i-au luat haina fara cusatura, semn al marelui preot, pe care o joaca la zaruri, iar carturarii si batrânii îi zic cu dispret: Pe altii i-a mântuit, pe sine însusi nu se poate mântui. Este regele lui Israel. Sa se dea acum jos de pe cruce si vom crede în el! S-a încrezut în Dumnezeu! Sa-l scape acum, daca îl iubeste, a zis doar: "Sunt Fiul lui Dumnezeu" (Mt 27,41-43).

Acum, la o saptamâna dupa Paste, gasim în misterul învierii glorificat tot ceea ce a fost batjocorit si umilit în misterul patimirii? Da, din plin!

Preamarirea profetului.

Isus profetise: Adevarat, adevarat va spun, cine crede în mine va face si el faptele pe care le fac eu, ba si mai mari decât acestea va face, caci eu merg la Tatal, ca Tatal sa fie preamarit în Fiul (In 14,12-13). Si iata apostolii, datorita credintei lor în înviere, savârsesc semne si minuni în popor; oamenii scoteau bolnavii în ulite si-i puneau pe paturi si pe targi ca, venind Petru, macar umbra lui sa cada asupra lor, de asemenea si pe cei chinuiti de duhuri necurate si toti se vindecau (lectura I-a). Profetul înviat îi împartaseste lui Ioan taine care se vor revela ulterior si-l înzestreaza cu misiune profetica, spunându-i: Scrie cele pe care le-ai vazut, cele ce sunt si cele ce vor fi dupa acestea (lectura a II-a). Iar profetia facuta lui Toma, ca vor fi mai fericiti cei care cred fara sa fi vazut decât cei care vad si cred, o traieste lumea crestina de doua milenii, precum si noi cei de azi.

Preamarirea marelui preot si jertfa.

Roadele jertfei preotului preamarit prin înviere, pe care Ioan l-a vazut îmbracat în vesmânt lung pâna la glezne, asemenea camasii fara cusatura, sunt cele mai frumoase.

Isus înviat a venit si a stat în mijlocul lor. Aceasta prezenta devine semnul unei prezente continue, pâna la sfârsitul veacurilor (cf. Mt 28,20). Iata primul rod al jertfei sale adus de înviere: prezenta permanenta în mijlocul acelora care se aduna în numele lui (cf. Mt 18,20). Isus le-a zis: Pace voua! Mântuitorul aduce pacea. O, daca ar întelege oamenii ca pot trai în pace numai sub steagul lui Isus înviat! Credinta în înviere ar scuti omenirea de febra înarmarilor si de frica apocaliptica a razboaielor. La ce bun sa ucizi, daca cei ucisi vor învia si te vor acuza la judecata? Învierea ne cheama pe toti sa traim în pace, fiindca numai pacea ne poate constientiza ca Dumnezeu este iubire, ca Tatal ne asteapta în împaratia sa, unde Isus ne pregateste locul de fericire vesnica.

Duhul Sfânt este tot un dar pascal, un rod glorios adus de Isus înviat. Duhul Sfânt, care ne sfinteste si ne da puterea necesara pentru a-i spune lui Dumnezeu Abba-Tata (Gal 4,6), este darul necreat care ne da permanenta vesnica si ne face fii ai lui Dumnezeu si mostenitori ai paradisului. Dar nici aici n-am fi fericiti, daca nu am obtine eliberarea din lanturile pacatelor.

Învierea îl preamareste pe Cristos în marele dar preotesc al iertarii: Carora le veti ierta pacatele, vor fi iertate.

Credinta, care este cheia paradisului, am obtinut-o tot prin învierea marelui preot si victima din cele spuse lui Toma: Adu-ti degetul încoace; vezi mâinile mele; întinde-ti palma si pune-o în coasta mea si nu fi necredincios, ci credincios! (Evanghelia); iar barbati si femei, în numar din ce în ce mai mare, primeau credinta în Domnul (lectura I-a). Isus înviat, aducându-l pe Toma la credinta, ne aduce si pe noi, mai ales ca la jertfa Euharistica, îndata dupa momentul prefacerii, marturisim în cuget: Domnul meu si Dumnezeul meu, iar cu buzele, cu inima si cu faptele: Moartea ta o vestim, Doamne, si învierea ta o marturisim pâna când vei veni (LR). Credinta este aceea care ne aduna pe noi în fiecare zi întâi din saptamâna, duminica, în jurul apostolilor, episcopilor si preotilor, pentru a ne ruga împreuna, pentru a asculta cuvântul Domnului si pentru a lua parte la frângerea pâinii euharistice.

Toate adunarile, în care Cristos îsi afirma prezenta, sunt aducatoare de bucurie, fiindca adevarata bucurie, preludiul fericirii vesnice, este un dar al învierii: Ucenicii s-au bucurat vazându-l pe Domnul; femeile venite la mormânt sunt îndemnate atât de îngeri, cât si de Isus însusi, sa se bucure.

Victoria regelui.

Sfântul Ioan ni-l arata pe Isus, regele glorificat prin înviere, sub chipul celor sapte sfesnice de aur care reprezinta toata puterea sa divina; brâul de aur, cu care este încins Fiul Omului, reprezinta preotia regeasca; regalitatea sa este sacerdotala, religioasa; egalitatea sa cu Tatal vesnic, ca persoana divina, ne este aratata de cuvintele primul si ultimul, adica el este alfa si omega, începutul si sfârsitul, adica ratiunea de a fi a întregii omeniri si a tot ce exista în afara lui Dumnezeu. El este ratiunea existentiala a toate, începutul si ultima treapta în care omul îsi gaseste plinatatea evolutiei sale pâna la învierea din morti. El este regele vietii, fiindca în mâinile sale sunt cheile asupra mortii si iadului; el singur poate aduce omului eliberarea definitiva si, când este recunoscut si marturisit ca Domn, se poate auzi sentinta: Fericit esti, pentru ca ai crezut. Aceasta este fericirea independentei noastre obtinuta de Domnul.

Cristos, regele învierii tuturor, încredinteaza acelora care îl vad o misiune apostolica, îi face solii împaratiei sale, dându-le posibilitatea de a-si mari bucuria lor prin împartasirea ei cu altii. Mariei Magdalena îi zice: Mergi si spune fratilor mei ca ma urc la Tatal meu si la Tatal vostru (In 20,17); grupului de femei spune: Mergeti si spuneti fratilor mei sa mearga în Galileea; acolo ma vor vedea (Mt 28,10); celor doi ucenici în drum spre Emaus, ajunsi la domiciliu, fericiti de a-l avea în mijlocul lor ca pe un necunoscut, le da pâinea frânta a comuniunii care îi sileste sa se întoarca la Ierusalim în miez de noapte, spre a vesti bucuria învierii lui Isus; apostolilor le spune: Mergeti în toata lumea si vestiti evanghelia la toata faptura. Cine va crede si se va boteza, se va mântui (Mc 16,15-16), adica va avea parte de fericirea vesnica.

Misiunea noastra apostolica este de a arata lumii ranile glorioase ale lui Isus înviat: iubire în locul urii; cumpatare în locul lacomiei; darnicie în locul zgârceniei; virtute în locul viciului; viata în locul mortii copiilor abia zamisliti etc.

André Frossard spunea într-un interviu din 15 februarie 1970: Catolicilor de azi as vrea sa le spun ca în ciuda oricaror discutii si incertitudini, adevarul este totdeauna de partea lor. Si adevarul este o forta imanenta, nu este istoria, nu este ceva, dar este cineva. Si acel cineva este dulce si gratios. Printr-o strafulgerare frapanta am înteles ca crestinismul consta mai mult în dragoste si, ceea ce ne-ar întrista la sfârsitul vietii, ar fi ca nu am iubit îndeajuns.

Ca sa nu ne para rau atunci, sa-i cerem lui Isus înviat sa tina mereu tot mai vie iubirea noastra! Amin.