Învierea Domnului

Cristos a înviat

În timpul Revolutiei Franceze din 1789, un oarecare Baveillére Lepaux a lansat urmatoarea lozinca: A sosit timpul sa luam locul lui Cristos. Voi face o religie noua. A încercat, dar, dupa mai multe eforturi zadarnice, s-a plâns lui Napoleon Bonaparte ca religia sa, nu întelege din ce cauza, nu câstiga adepti. Amice, i-a zis împaratul, într-adevar vrei sa faci concurenta lui Isus Cristos? Nu ai decât o modalitate: lasa-te rastignit vineri si învie duminica! Deci, dupa parerea împaratului Napoleon Bonaparte, pentru înfiintarea unei noi religii, care sa poata face concurenta religiei crestine, este absolut de trebuinta sa se gaseasca cineva care sa se lase rastignit, îngropat si apoi sa învie singur pentru a câstiga adepti.

Ca religia crestina sa existe, ca Biserica sa dureze, ca noi însine sa ne bucuram astazi de aceasta zi frumoasa, a fost necesara învierea lui Cristos? Nu sunt si alte religii care nu sunt crestine si totusi au zile de sarbatoare, de bucurie si comunitati destul de mari? Sunt, dar ca sa fie o religie crestina, era necesar un Cristos mort si înviat. Cristos însusi afirma în mod explicit aceasta trebuinta în fata celor doi ucenici care mergeau la Emaus: Nu trebuia oare sa patimeasca toate acestea Cristos si astfel sa intre în slava sa? (Lc 24,26). Mai apoi va adauga: Acestea sunt cuvintele pe care le-am grait catre voi, fiind înca împreuna cu voi, ca trebuie sa se împlineasca toate cele scrise despre mine în Legea lui Moise, în Profeti si în Psalmi (Lc 24,44). Deci, moartea si învierea lui Isus erau necesare.

Aceasta necesitate o afirma si sfântul Paul când spune: Daca Isus Cristos nu a înviat, zadarnica este propovaduirea noastra, zadarnica este si credinta voastra. Ne aflam drept martori mincinosi ai lui Dumnezeu, pentru ca am marturisit împotriva lui Dumnezeu, ca a înviat Cristos, pe care nu l-a înviat (1Cor 15,14-15). Biserica s-a nascut din evenimentul învierii lui Isus si din credinta pe care apostolii au avut-o în Cristos înviat. În predica lor ea forma obiectul principal (cf. Fap 4,33).

Noi privim învierea lui Isus ca necesara din diferite unghiuri, ca de exemplu: fara învierea din morti Isus ar fi trecut în istoria omenirii ca un mare întelept, binefacator, mag, profet etc., dar nicidecum ca Fiu al lui Dumnezeu; fara învierea lui Isus, ce rost ar mai avea viata pentru majoritatea oamenilor pentru care ea nu este decât un chin? Ce rost are sa te chinui când moartea este o solutie la îndemâna oricui? Sinuciderea ar fi medicamentul cel mai ieftin. Grecii, romanii si altii se foloseau din plin de acest medicament al mortii.

Dar sfântul Petru scoate în evidenta necesitatea învierii pentru speranta vietii, spunând: Binecuvântat sa fie Dumnezeu si Tatal Domnului nostru Isus Cristos, care, dupa mare mila sa, prin învierea lui Isus Cristos din morti, ne-a nascut din nou, spre nadejde vie (1Pt 1,3) si adauga: Dumnezeu l-a înviat din morti si i-a dat slava, pentru ca nadejdea si credinta noastra sa fie în Dumnezeu (1Pt 1,21).

Sfântul Paul este de aceeasi parere si spune: Nadejdea nu însala, fiindca dragostea lui Dumnezeu a fost revarsata în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat (Rom 5,5). În chip deosebit autorul Scrisorii catre Evrei este acela care scoate în evidenta necesitatea învierii lui Isus pentru misiunea sa de mare preot, de mijlocitor între Dumnezeu si oameni (cf. Evr 4,5). Autorul demonstreaza ca puterea de mijlocire a unui mort este moarta, ca fara înviere puterea de mijlocire, functia preoteasca a lui Cristos ar fi ramas moarta. Noi ne rugam mortilor, celor sfinti din paradis si celor sfinti din purgator si le cerem sa mijloceasca pentru noi, dar numai în virtutea învierii lui Isus, de care acesti sfinti se bucura din plin. Daca Isus n-ar fi înviat, ei n-ar avea nici o putere de mijlocire. Dupa cum cadavrele nu mai folosesc la nimic celor vii, la fel, sufletele celor morti ar fi ramas simple cadavre spirituale, probabil în limb, unde ar fi ramas si sufletul lui Cristos, dar adevarul Scripturii era clar, asa cum îl relateaza profetul David, anume ca Dumnezeu nu va lasa sufletul lui Mesia în locuinta mortilor (cf. Ps 15), numai ca apostolii nu l-au înteles decât dupa faptul învierii, mai ales dupa Rusalii.

Numai prin înviere Isus a putut intra în slava sa de mare preot, strabatând cerurile (Evr 4,14) si desavârsindu-se, s-a facut tuturor celor care îl asculta cauza de mântuire vesnica (Evr 5,9), fiindca s-a asezat de-a dreapta tronului slavei în ceruri (Evr 8,1), deoarece unul este Dumnezeu, unul si mijlocitorul între Dumnezeu si oameni, omul Isus Cristos care s-a dat pe sine pret de rascumparare pentru cei multi (1Tim 2,5-6).

Pe lânga aceasta teologie a necesitatii mortii si învierii lui Isus, pentru a întelege mai bine însemnatatea lor, este necesar sa facem si putina filozofie.

Daca vorbim de o necesitate, trebuie sa ne referim mai întâi la unul singur care este necesar: Dumnezeu. Si, daca Isus afirma necesitatea învierii, în primul rând trebuie sa o raportam la Dumnezeu, fiind necesara spre slava sa. Despre noi, fiinte contingente, care pot sa fie si sa nu fie, nu poate fi aplicat cuvântul necesar decât în raport cu slava lui Dumnezeu în care a trebuit sa intre Cristos. De aceea spune sfântul Paul: Daca ne-am pus nadejdea în Cristos numai pentru aceasta viata, suntem cei mai nefericiti dintre oameni (1Cor 15,19), fiindca numai pentru cel ce se plaseaza în Dumnezeu învierea lui Cristos devine o necesitate. Este necesar ca un Dumnezeu atotputernic sa fie creator. Dumnezeu, fiind creator din fire, creatura sa poate fi altfel decât un act necesar? Eu, tu, el, noi nu suntem necesari, dar actul creator concretizat în noi, în mod necesar suntem opera lui Dumnezeu menita sa-i aduca slava, preamarire, cinste vesnica. Din acest motiv suntem cuprinsi în actul învierii lui Isus, în acel trebuia sa moara, sa învie si sa intre în slava sa (Lc 24,26). Dintr-un alt punct de vedere, Ispititorul, ducând la pacat pe Adam si Eva, a adus cea mai mare injurie iubirii divine. Era absolut de trebuinta ca aceasta injurie sa fie reparata. Nu se putea repara fara a fi inclus si omul în acest act al atotputerniciei, întelepciunii, bunatatii si dreptatii divine. În fata omului, Sarpele l-a înfatisat pe Dumnezeu ca mincinos, zicând: Nicidecum nu veti muri, ci veti fi ca Dumnezeu (Gen 3,5). Unde mai este onoarea Tatalui? Cum îl poate aduce pe om la adevar? Prin credinta în iubirea sa. De l-ar fi nimicit sau de l-ar fi osândit pe loc, biruinta ar fi fost de partea Satanei, fiindca el urmarea acest lucru: compromiterea cinstei lui Dumnezeu. Iata cum problema slavei lui Dumnezeu a devenit problema necesitatii mântuirii omului.

Între Creator si creatura trebuie sa fie în mod necesar o legatura, un raport. Învierea era necesara din punct de vedere al credintei pe care se bazeaza raportul dintre Dumnezeu si om. Acest raport este iubirea, credinta si speranta: trinitatea virtutilor teologale, daruri divine pentru o legatura spirituala necesara învierii omului (cf. Rom 5,1 s.u.). În acest context, Maria Magdalena este model de credinta, speranta si iubire. Deseori ne trezim ca în fata unui mormânt gol: trebuie sa-l cautam pe Dumnezeu acolo unde ni se pare ca nu este nimic. Dar, lânga un "gol" udat de lacrimi, poate aparea Isus înviat, daca este recunoscut ca Raboni-Învatator al vietii. Nici o lacrima nu curge în zadar, ea umple întotdeauna un gol. Din acest motiv va adresez îndemnul lui Isus facut femeilor din Ierusalim pe drumul Calvarului: Nu ma plângeti pe mine, ci pe voi va plângeti si pe fiii vostri (Lc 23,28), fiindca aveti multe goluri de umplut, multe fete de spalat si multe inimi de înmuiat pentru a obtine o framântatura noua, vrednica de banchetul pascal al Tatalui ceresc dat în cinstea Fiului sau care a fost mort si a înviat (Lc 15,24). De va mânca cineva din pâinea aceasta va trai în veci. Si eu îl voi învia în ziua de apoi (In 6,51-54).