Vinerea Mare

Patima Domnului

Ne-am adunat, la îndemnul sfintei Biserici, sa meditam cel mai tragic dintre adevarurile noastre de credinta: Cred în Isus Cristos... care a patimit sub Pontiu Pilat, s-a rastignit, a murit, s-a îngropat si s-a coborât în iad.

De lucrurile triste, dureroase, rusinoase etc. nu ne putem aminti niciodata cu placere, ci din contra, cautam sa le uitam cât mai repede. De ce totusi Biserica insista sa ne gândim cu recunostinta, ba chiar sa contemplam cu bucurie suferintele lui Isus, asemenea sfântului Paul? Desigur, nu spre a le vedea tragicul lor, ci dragostea care le-a dat valoare mântuitoare, fiindca fara iubire, suferinta nu are nici o valoare; dar vazându-le, sa putem spune cu apostolul Ioan: Noi am cunoscut si am crezut în iubirea lui Dumnezeu pe care o are fata de noi (1In 4,16). Tocmai pentru ca suferintele lui Isus sunt dovada iubirii fata de noi, de aceea, plecând cu ucenicii de la Cina cea de Taina spre Gradina Maslinilor, locul agoniei, au intonat cântari de psalmi (cf. Mt 26,30).

Interesant, grozavia chinurilor o deducem tocmai din acele cântari de lauda ale lui Isus. Niciodata n-au facut evanghelistii aceasta remarca pâna acum: Isus cânta numai în preajma mortii. Este cântecul lebedei? De ce numai acum? Fiindca a sosit ceasul sau (cf. In 8,20), ceasul eliberarii si al fericirii, al preamaririi, al revelatiei supreme (cf. In 12,23-27). Mai sunt doar câteva ore si va putea spune: S-a savârsit (In 19,30), adica mi-am împlinit menirea pe pamânt, pot pleca linistit. Povara crucii nu l-a apasat numai pe drumul Calvarului, ci a simtit-o toata viata, din care cauza exclama cu durere la un moment dat: Generatie necredincioasa si stricata, pâna când voi fi cu voi si va voi îndura? (Lc 9,41). Acum se bucura ca peste putin timp se va elibera, o va oferi Tatalui în schimbul coroanei de glorie.

În Gradina Maslinilor, Isus transpira sânge. Normal, dupa o astfel de transpiratie, trebuia sa urmeze decesul. De ce totusi nu a murit? În patimire a fost sustinut de atotputernicia firii sale dumnezeiesti, dar nu spre a-i usura povara, ci spre a-i da posibilitatea sa o duca peste puterile sale omenesti. Iconografia crestina, întelegând misterul implicarii Tatalui ceresc în agonia lui Isus, ni-l arata pe Tatal sustinându-i crucea din spate, ca si cum el însusi ar fi fost rastignit. De fapt, aparitia îngerului care l-a întarit, confirma acest lucru (cf. Lc 22,43). În acest sens putem spune ca Dumnezeu a suferit pentru mântuirea noastra.

Daca în agonia din Gradina Maslinilor a fost necesara interventia divina pentru a nu muri, cu atât mai mult acest ajutor va fi necesar la biciuirea si încoronarea cu spini, la purtarea crucii pâna pe Calvar, în momentul rastignirii si a celor trei ore de pe cruce.

Cineva si-a pus întrebarea: Ce groaznica lipsa a cerut o asemenea jertfa? Când Ierusalimul a fost asediat (69-70 d.C.), în cetate, unde erau adunati cam trei milioane de evrei veniti din toata lumea pentru sarbatorile de Pasti, s-a facut o foamete îngrozitoare. Istoricul Iosif Flaviu spune ca oamenii mâncau fân ca animalele si rodeau curelele de la încaltamintele mortilor precum câinii. O femeie, cu numele Maria, într-o clipa de disperare si-a taiat copilul din brate, l-a fript si l-a mâncat. De fapta ei s-au îngrozit si romanii pagâni. Lipsa hranei ajunsese la culme. Când îl vedem pe Isus jertfit pe lemnul crucii, ne întrebam: Oare ce lipsa atât de mare a necesitat o astfel de jertfa? Cu atât mai mult cu cât apostolul Ioan spune ca Mielul lui Dumnezeu a fost înjunghiat deja de la întemeierea lumii (cf. Ap 13,8). Lipsea adevarata viata: harul. În har sta toata maretia omului, asemanarea sa cu Dumnezeu, pierduta de Adam prin pacat. Redobândirea harului necesita un nou act creator din partea vointei lui Dumnezeu. Reînzestrarea sufletului omenesc cu har înseamna îndumnezeirea lui. Pentru aceasta spunea sfântul Bonaventura: Daca am vedea un suflet în starea harului sfintitor, am muri de fericire, am crede ca îl vedem pe Dumnezeu însusi. Sfântul Vincentiu Ferrer pune partea negativa: Daca am vedea un suflet în starea pacatului de moarte, am muri de groaza, am crede ca este diavolul în toata urâtenia lui. Suferintele lui Isus au menirea sa ne dea ceea ce ne lipsea: stralucirea divina a harului, viata cea noua, de aceea ele pun în evidenta caritatea divina, fiindca mai mare dragoste decât aceasta, ca cineva sa-si dea viata pentru prietenii sai, nimeni nu are (In 15,13). De fapt, cu iubirea cu care Dumnezeu se iubeste pe sine, ne iubeste si pe noi. Ispititorul, ducându-i la pacat pe Adam si Eva, a adus cea mai urâta injurie iubirii divine. Era absolut de trebuinta ca aceasta injurie sa fie înlaturata; altfel Dumnezeu însusi ar fi ramas ca un învins, ca un mincinos; fiindca Dumnezeu le spusese protoparintilor ca, de vor mânca din pomul oprit, vor muri; iar Satana le-a spus ca nicidecum nu vor muri, ci vor fi ca Dumnezeu (Gen 3,5). Astfel problema onoarei sale a devenit problema mântuirii noastre.

Recunostinta noastra trebuie sa stea în faptul urmator: problema mântuirii ne implica sa conlucram în mod constient si responsabil cu vointa lui Dumnezeu pentru a recupera gloria sa, pentru o biruinta definitiva asupra Satanei si de închidere a infernului.

Sarutul, pe care îl vom pune pe cruce în aceasta zi, sa fie un juramânt de credinta pentru fiecare dintre noi; sa fie o lepadare totala de Satana si de faptele lui; sa fie un act de iubire recunoscatoare fata de Isus, care a umplut cu har abisul dintre om si Dumnezeu Tatal.

Sfântul Ieronim, gândindu-se odata la jertfa lui Cristos de pe cruce, a izbucnit în aceste cuvinte: Doamne, cu ce voi rasplati eu dovezile iubirii tale? As vrea sa-ti dau ceva ce-mi apartine, ca sa-ti dovedesc ca te iubesc! Si Isus i-a raspuns: Ieronime, da-mi pacatele tale sa le spal în sângele meu!

Acelasi lucru ne cere azi Isus: pacatele; el vrea sa le spele în sângele sau.

Într-o localitate din Germania, Würzburg (Bavaria), se afla un crucifix minunat. Mântuitorul si-a desprins mâinile din cuie pe cruce si apare cu bratele ca si cum ar strânge pe cineva la pieptul sau. O istorioara spune ca într-o noapte, un hot a intrat în biserica; ajuns în fata crucifixului, a vazut pe capul lui Isus, peste coroana de spini, o coroana cu pietre pretioase, care, în lumina candelei de la altar, straluceau feeric. Hotul a urcat pe un scaun si a întins mâinile sa fure coroana pretioasa; deodata simte ca este strâns în brate... Ar fi voit sa coboare si sa fuga, dar era imposibil sa se desprinda din bratele Rastignitului. L-au strapuns toti fiorii de groaza; numai ca privirile lui salbatice se întâlnesc cu privirile blânde si pline de iubire ale lui Isus. Pe jumatate mort de frica si de rusine, hotul a reusit sa îngâne: Doamne, iarta-ma! Si, încurajat de privirile milostive ale lui Isus si-a început spovedania întregii sale vieti. Cu cât se destainuia mai sincer, cu atât privirile lui Isus apareau mai pline de iubire si de milostivire. Trei ore au stat asa: Isus si hotul, fata în fata. Si, când în cele din urma, Isus i-a spus: Te iert, hotul a îmbratisat crucifixul ca pe cea mai mare comoara, l-a sarutat si cu ochii plini de lacrimi, a rostit un sincer: Te iubesc. Zorile diminetii i-au gasit asa: îmbratisati precum cei mai buni prieteni.

O Doamne, cu sarutul meu din aceasta seara, vreau sa-ti fur coroana de spini si harul de a-mi purta crucea zilnica pe urmele tale. Îmbratiseaza-ma si pe mine, ca pe acel tâlhar, ca zorile vesniciei sa ne gaseasca în dulce prietenie! Amin.