Duminica Floriilor

Ora bilantului

Acum, în preajma mortii lui Isus, ne întrebam: Ce a realizat Mântuitorul pe pamânt? Care este testamentul sau? Ce ne-a lasat ca mostenire?

Patriarhii, profetii si sfintii Vechiului Testament s-au zbuciumat cu problema spiritualitatii neamului omenesc; au voit sa-i dea un curs ascendent. Dar Isus? Mântuitorul le apreciaza efortul, îl pune în evidenta si vrea sa-l transmita mai luminos si eficient pentru viitor. Toata spiritualitatea trecutului este întruchipata în Moise si Ilie, carora, Isus pe muntele Tabor le da o noua stralucire în lumina fetei sale. Isus a tinut cu tot dinadinsul sa cladeasca cetatea luminii pe vârful muntelui, ca sa serveasca întregii omeniri ca punct de orientare, ca toti sa poata ajunge în lumina ei, nu numai la convingerea ca sunt chemati sa se împartaseasca din adevarul care îi face liberi (cf. In 8,32), dar chiar de împartasirea reala a acestei fericiri.

Ceea ce îi împiedica pe multi iudei sa ajunga la aceasta împartasire a adevarului era multimea legilor care le apasa umerii mult prea greu. Isus le reduce la una singura: legea iubirii, afirmând ca Legea, precum cea a sabatului, este facuta pentru om si nu omul pentru Lege (cf. Mc 2,27), usurând astfel povara de pe umerii slabiti de pacat.

Isus a demonstrat oamenilor într-un chip magistral ca nu ceea ce îi face fericiti pe acest pamânt este bine, ci numai ceea ce este bine îi poate face fericiti pentru totdeauna, ca fara moralitate nu este posibila o fericire durabila. Din acest motiv a recomandat înfrânarea poftelor sensibile, fiindca ceea ce este legat de trup nu poate multumi dorinta spirituala a sufletului care tinde spre infinit. Dar, ca sa putem face binele care ne face fericiti pe pamânt, care ne asigura fericirea învierii si fericirea vietii vesnice, Isus ne-a dat ca hrana trupul si sângele sau în Euharistie, prin care aducem Tatalui multumirea suprema pentru tot ce suntem si pentru tot ce avem. Cred ca în Taina euharistica Isus ne-a dat forma suprema a cultului, legatura intima cu Dumnezeu, pe care a promis-o femeii samaritene la fântâna lui Iacob: Vine ceasul si acum a venit, când închinatorii adevarati se vor închina Tatalui în duh si adevar; fiindca astfel de închinatori îsi doreste Tatal. Dumnezeu este duh si cei care i se închina, se cuvine sa i se închine în duh si adevar (In 4,23-24). A-i oferi Tatalui suspinele Duhului Sfânt care se roaga în noi, împreuna cu jertfa lui Cristos care pune în evidenta adevarul suprem al iubirii divine, este ceea ce îsi doreste Tatal din partea noastra.

Ernest Renan, scriitor francez (1823-1892), comenteaza cuvintele lui Isus de mai sus în felul urmator: El spune pentru prima data cuvântul pe care se va cladi asezamântul religiei eterne. El a întemeiat cultul cel mai curat, fara data, fara patrie, acela pe care îl vor practica spiritele înalte. Nu numai ca religia sa în acea zi a fost religia cea mai buna pentru omenire, dar a fost însasi religia în sensul absolut: si daca alte planete sunt locuite de oameni înzestrati cu darul ratiunii si al moralitatii, nu se poate ca religia lor sa se deosebeasca de aceea pe care Isus a promulgat-o lânga fântâna lui Iacob.

Isus aduce aceasta religie sublima si plina de cea mai înalta întelepciune într-un moment când rabinii declarau sententios si cu emfaza ca, decât sa dai învatatura Legii pe mâna femeilor, mai bine s-o arunci în foc. Iata ca Isus pune în evidenta, prin cultul suprem, valoarea de persoana a femeii, capabila sa i se închine Tatalui în duh si adevar.

Mai departe, de importanta capitala este si învatatura lui Isus despre suferinta. Daca el a patimit si a murit pe cruce, fara sa ceara sau sa astepte o interventie miraculoasa din partea Tatalui, desi suferea nevinovat, cu ce drept ne plângem noi cei vinovati si asteptam minuni ca sa fim eliberati de suferinte? Isus ne-a dat învatatura sa, pe care a întarit-o cu exemplul sau: daca nu sta în puterea noastra sa înlaturam suferinta si moartea din lume, ne putem servi de ele ca de un instrument de purificare si înaltare spirituala pe scara cea mai nobila a iubirii. În felul acesta suferintele si moartea apar ca o adevarata binefacere, ca o pregatire pentru a intra în slava învierii si fericirii vesnice, dupa cum spune Mântuitorul celor doi ucenici în drum spre Emaus: Trebuia sa patimeasca toate acestea Cristos si astfel sa intre în slava sa (Lc 24,26). Misterul gloriei vesnice este cuprins în ceea ce patimim pe pamânt si trebuie sa fim fericiti de aceasta garantie. Cred ca avea dreptate Goethe, scriitor si om de stiinta german (1749-1832), când spunea: Cel care niciodata nu si-a mâncat pâinea în durere si niciodata n-a petrecut orele de noapte asteptând în lacrimi dimineata, acela nu va cunoaste puterile cerului. Credinta ca Dumnezeu iubeste lumea ca un tata, fiindca a creat-o, în asa masura încât îsi sacrifica pe singurul sau Fiu, constituie o formidabila si nesecata forta spirituala care învioreaza si înalta omenirea pâna la desavârsire, descatusând sufletul de lanturile orgoliului si ale materiei.

Prin parabola Tatalui milostiv (a fiului risipitor), Isus ne învata ca legea iubirii este mai presus de legea dreptatii. Pe când legea dreptatii tinde spre osânda celui vinovat, legea iubirii se straduieste sa-l salveze.

Nu trebuie sa uitam un alt lucru deosebit de important si anume: de la Isus avem revelatia cea mai înalta despre atributele dumnezeirii. Ar fi o eroare fundamentala sa se creada ca poate exista iubire sincera fata de oameni acolo unde lipseste iubirea de ordin metafizic, de ordin supranatural. Cum poate sa iubeasca cineva cu adevarat si sa ajute pe aproapele, daca nu-i în stare sa iubeasca ceea ce reveleaza expresia absolutului si a desavârsirii? Cum poate cineva sa se înduioseze în mod sincer de durerea si suferinta semenilor sai, când pe el nu-l cutremura fiorul infinitului, misterul creatiei si taina existentei sale? Cum poate cineva sa lupte în mod serios si eficace pentru dreptate si omenie, pentru progresul societatii, daca nu iubeste expresia cea mai înalta a ideii de dreptate, de adevar, bine si progres? Este ceva absurd din punct de vedere logic si imposibil din punct de vedere psihologic. Fara notiunea iubirii supreme a lui Dumnezeu, nu poate exista iubire sincera fata de oameni, deoarece aceasta din urma nu-i decât manifestarea celei dintâi. De aceea, adevarul moral cuprins în parabola Samariteanului milostiv nu va putea fi depasit niciodata, fiindca el reprezinta culmea perfectiunii atinsa în domeniul eticii.

Religiile superioare se pot judeca dupa rugaciunile pe care le rostesc, spune Adolf Harnack. Or, în aceasta privinta, rugaciunea Tatal nostru, lasata noua de Isus, reprezinta expresia desavârsita a gândirii morale si religioase. Este rugaciunea simpla pentru cei simpli, dar nespus de profunda pentru mintea cea mai ascutita si patrunzatoare. Prin ea, bogatul si saracul, cel sanatos si cel bolnav, stapânul si sclavul, femeia si barbatul, cel negru ca si cel alb ca rasa umana, orice fiinta care este în stare sa-i spuna lui Dumnezeu Tata, îmi este frate, sora; ma rog pentru ei si ei se roaga pentru mine. Aceasta comuniune cu toti oamenii si cu Dumnezeu constituie expresia cea mai bogata în continut teologic si moral, fiindca ruga porneste de la Duhul lui Dumnezeu din noi si ajunge la Tatal prin Cristos Domnul nostru.

Aceste adevaruri sa le meditam în fata crucii cu toata seriozitatea în aceste zile din Saptamâna Mare si vom întelege bogatia spirituala pe care Isus ne-a lasat-o ca mostenire în testamentul sau si datoria noastra sfânta este de a o transmite mai departe prin viata de fiecare zi. Amin.