Duminica a V-a din Post

De la iertat la iertator

Lumea este atât de înradacinata în trecut încât cineva a spus ca mortii traiesc în noi (Cicero), iar dictonul Historia magistra vitae - Istoria este învatatoarea vietii - este arhicunoscut. Ca trecutul este învatatorul prezentului, nimeni nu contrazice. Este cunoscut faptul ca omul se teme de ceea ce este nou, se teme de viitor; fiecare doreste noul, viitorul, dar asa cum îl gândeste si cum îl vrea el, tras pe calapodul trecutului, ceea ce duce la un conflict între generatii: batrânii se arata mai conservatori, tinerii mai reformatori si de obicei prea reformatori.

Omul nou, voit de Dumnezeu si înnoit prin har, adica prin viata cea noua adusa de Cristos, este si trebuie sa fie înfipt cu radacinile în viitor, într-o viata care sa depaseasca viata naturala si pe cea a harului, în viata divina, vesnica.

Isaia profeteste ca Domnul Dumnezeu va face o lume noua; el da drept garantie minunea de la Marea Rosie unde israelitii trec prin mijlocul apelor ca pe uscat, ceea ce constituia o noutate nemaiîntâlnita, pe când egiptenii, încercând sa faca acelasi lucru, si-au gasit sfârsitul în valuri. În vederea realizarii omului nou, Isaia a încercat sa-si determine ascultatorii sa traiasca din viitor, sa se ancoreze în el, citez: Nu va mai gânditi la ceea ce a fost înainte si nu va mai amintiti de cele trecute! Le cerea acest lucru fiind sigur ca Dumnezeu va face cu ei lucruri si mai mari, mai minunate. Desigur ca nici Isaia nu banuia ce fel de viata avea sa ne aduca Mesia, viata divino-umana, cea realizata de Duhul Sfânt în sânul Fecioarei din Nazaret prin unirea ipostatica si care avea sa fie împartasita oamenilor la banchetul euharistic, la sfânta Liturghie.

Dupa sfântul Paul, lumea noua este aceea care îl cunoaste pe Cristos, care renunta la toate si-l alege pe Cristos, care cauta si îsi afla mântuirea prin credinta în Cristos, se ancoreaza în viitor prin învierea lui Cristos din trecutul istoric, ca sa aiba viata vesnica.

Într-un cuvânt, lumea noua este aceea care, asemenea sfântului Paul, îsi zice si cauta: Pe Isus vreau sa-l cunosc si puterea învierii lui (Fil 3,10), dând uitarii cele trecute, infidelitatile izvorâte din necredinta, tinzând spre cele viitoare, deoarece, Dumnezeu, când ne-a creat din iubire, când Tatal vesnic ne-a dat viata pamânteasca, a stiut ca îl vom supara prin pacat, dar la fel de bine stie ca, prin viata cea noua adusa de Fiul în lume, vom ajunge la viata cea adevarata în Duhul Sfânt, care ne va face asemenea îngerilor prin înviere si apoi îl vom iubi vesnic. Bucuria lui Dumnezeu, legata de viitorul nostru, îl determina sa dea uitarii faradelegile noastre temporale, ca sa-l iubim vesnic.

Cautând cunoasterea lui Cristos si puterea învierii lui, pe Duhul Sfânt, experimentam noul, cum valorile îsi schimba locul: ceea ce mai înainte era un câstig, acum devine o pierdere. Experimentând noul, omul îsi gaseste personalitatea acolo unde mai înainte credea ca si-a pierdut-o; îsi gaseste fericirea acolo unde mai înainte credea ca este numai durere; îsi gaseste viata acolo unde mai înainte credea ca toate se termina cu moartea.

Multi se numesc crestini numai pentru ca îl admira pe Cristos, dar nu-l urmeaza, de frica sa nu se piarda pe ei de ei însisi, considerând îmbracarea în Cristos drept o înstrainare, datorita exigentei cuvintelor lui: Cine vrea sa vina dupa mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea zilnic si sa ma urmeze(Mt 16,24). Crestinul care nu risca lepadarea de sine ramâne ancorat în trecut, în viata cea veche. Temându-se de ceea ce este nou, trecutul îi rastigneste viata si crestinul se materializeaza în loc sa se spiritualizeze. Dar Isus, fiind omul nou, omul viitorului, fiindca nu a avut teama de nou riscându-si viata pamânteasca, s-a eliberat de ceea ce este vechi pe lemnul crucii, nu numai pe sine, ci si pe noi, fiindca ne-a dat garantia învierii prin încredintarea duhului în mâinile iubirii, adica ale Tatalui, care este izvorul oricarei vieti si, acela care este în mâna lui, nu mai moare.

Noi trebuie sa ne convertim la acest nou fel de a percepe, de a actiona, de a trai în viitor prin împlinirea vointei Tatalui în prezent, ca în viitor sa avem linistea si seninatatea lui Cristos de a ne încredinta sufletul în mâinile sale.

Carturarii si fariseii au adus în fata lui Isus o femeie prinsa în adulter si i-au zis: Învatatorule, femeia aceasta chiar acum a fost prinsa în pacat. Moise ne-a poruncit în Lege ca pe astfel de femei sa le ucidem cu pietre. Tu ce zici? Dar lucrul acesta îl spuneau ca sa-l ispiteasca si apoi sa-l poata învinui. Se comportau dupa tiparul omului vechi, se ancorau în trecut crezând ca viitorul nu mai poate aduce nimic nou fata de ceea ce era dat prin Lege. Încercau sa foloseasca drama prezentului, femeia pacatoasa, spre a condamna viitorul, vrând sa spuna ca nu se mai poate schimba nimic. A încerca sa schimbe Legea însemna sa se ajunga sub ploaia de pietre. Voiau sa vada daca Isus va risca. Isus s-a aplecat si a început sa scrie cu degetul în praful de pe pamânt si, fiindca ei insistau sa-l sâcâie, le-a spus: Acela dintre voi care este fara de pacat sa arunce cel dintâi cu piatra asupra ei; si a continuat sa scrie. Ce scria? Sfântul Ieronim spune ca scria pacatele lor, iar ei, vazându-se descoperiti, s-au facut nevazuti de la cei mai batrâni pâna la cei mai tineri.

Prin aceasta atitudine Isus nu condamna nici pe femeia acuzata si nici pe acuzatori, ci urmareste sa-i învete pe toti ca sa fie oameni noi, fiindca fatarnicia trebuie sa ramâna de domeniul trecutului. Fariseii, aducând pacatoasa, nu actionau nicidecum în apararea Legii, ci din teama fata de noutatea lui Isus. Noul nu trebuie întâmpinat cu fatarnicie si teama, ci cu disponibilitate, transparenta, sinceritate, cu lacomie dupa adevar. Se desprinde de trecut, nu acela care pune problema adevarului numai pe jumatate, ci în totalitate. O data cu femeia prinsa în adulter, Legea lui Moise era valabila si pentru barbatul cu care a fost prinsa. De ce el nu a fost pus pe aceeasi treapta a acuzarii? Partinirea, acoperirea raului, nu va face niciodata viitorul mai bun, mai datator de viata noua. Trebuie sa admiram impartialitatea lui Isus, delicatetea lui sufleteasca: nu condamna nici pe acuzata, nici pe acuzatori, dar vrea ca fiecare sa intre în el însusi, sa-si vada partea veche si sa se desprinda de trecutul pacatos: Nici eu nu te condamn. Mergi si nu mai pacatui!

Greseala noastra: deseori credem ca ne dezvinovatim învinuind pe altii, scotând în evidenta greselile altora, vociferând si condamnând, cerând dreptate de la oameni si pretinzând-o cu obraznicie chiar de la Dumnezeu etc. Isus arata ca nu cel care pune în evidenta si condamna greseala altuia este fara vina, ci în primul rând acesta este de vina fiindca raspunde raului cu rau, adica peste raul existent în altul adauga propria lui doza de rautate. Fiecare trebuie sa aiba acest concept calauzitor în viata: lumea din jurul meu este rea pentru ca eu nu sunt mai bun. Carturarilor, fariseilor si batrânilor ar fi trebuit sa le fie rusine s-o aduca pe acea femeie pacatoasa în fata lui Isus, fiindca ea n-ar fi fost atât de rea, daca ei însisi ar fi fost mai buni; dar asa, pacatul ei s-a întors spre rusinea lor.

Afara de acestea, trebuie sa mai stim un lucru: când se cere dreptate, se pune o problema legata de trecut, fiindca osândeste; iubirea este legata de viitor, fiindca iarta si fiecare are trebuinta de ea în fiecare zi, deoarece si cel drept greseste cel putin de sapte ori pe zi (cf. Prov 24,16). Desavârsirea sta nu numai în a sti sa te convertesti, sa ceri iertare si sa fii iertat, convertirea sta mai ales în a sti sa ierti când esti nedreptatit. Prin urmare, avem posibilitatea sa ne demonstram convertirea de nenumarate ori pe zi, fiindca trebuie sa fim, dupa cum spune Pirandello: Ori sfinti, ori nebuni, cale de mijloc nu exista.