Duminica a IV-a din Post

De la dreptate la iubire

Moise a dat poporului Legea Domnului: Iata, eu astazi ti-am pus înainte viata si moartea, binele si raul, poruncindu-ti astazi sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau, sa umbli pe caile lui si sa împlinesti poruncile lui, hotarârile lui si legile lui, ca sa traiesti si sa te înmultesti si sa te binecuvânteze Domnul Dumnezeul tau pe pamântul pe care îl vei stapâni. Iar de se va întoarce inima ta si nu vei asculta, ci te vei lasa ademenit si te vei închina la alti dumnezei si le vei sluji lor, îti dau de stire astazi ca vei pieri si nu vei trai mult în pamântul pe care Domnul Dumnezeu ti-l da si pentru a carui stapânire treci tu acum Iordanul (Dt 30,15-18).

Israelul s-a angajat sa împlineasca Legea Domnului, ca sa-i fie bine în tara Canaanului.. Pâna la intrarea în Tara Promisa, poporul s-a hranit cu mana minunata. O data ajuns aici, mana înceteaza de a le mai fi aliment zilnic. De-acum încolo au roadele pamântului. Fagaduinta s-a împlinit si începe o noua etapa. Israelitii au trecut Iordanul si au sarbatorit alianta cu Dumnezeu. Cei care au împlinit Legea, au mâncat din roadele pamântului; cei care n-au împlinit-o, au murit în pustiu sau au ramas robi la alte popoare. Asa era drept, numai ca aceasta dreptate a avut si efecte negative, din pacate.

Iata-le:

a) Observarea Legii se facea de frica: frica de sabie, de lepra, de robie, de moarte etc. Aceasta frica îi facea sclavi, fiindca vedeau în Dumnezeu un stapân gata sa loveasca aspru cea mai mica încalcare a Legii.

b) Observarea Legii din frica a dus la un fel de afacere comerciala cu Dumnezeu, adica vrea sa spuna evreul: Pazesc Legea, dar sa-mi dai asta... si asta... Dumnezeu devine un partener de afaceri, dar pe care îl mai poti trisa pe ici pe colo, ceea ce a dus la un fariseism înfloritor, pe care Isus l-a condamnat cu asprime.

c) Observarea Legii le dadea impresia ca Dumnezeu le devine dator si au dreptul sa-l monopolizeze, sa nu mai faca bine decât neamului lor, iar pe dusmani sa-i nimiceasca. În felul acesta observarea Legii a devenit o problema fara suflet pentru restul lumii.

Ôi pe noi ne-a scos Dumnezeu, prin Isus Cristos, din sclavia diavolului, pacatului si a mortii si ne calauzeste spre tara în care cu adevarat curge lapte si miere, fiind datatoare de fericire vesnica; si noua ne cere sa pazim poruncile lui, dar nu ca evreilor pe baza de dreptate, ci pe baza caritatii sale, care ne fereste de frica, fariseism si de tenta comerciala, fiindca Isus ne-a descoperit ca Dumnezeu ne este Tata, iar sensul vietii noastre trebuie sa fie calauzit de paternitatea caritatii sale. În acest sens Biserica, noul popor al lui Dumnezeu si trupul mistic al lui Cristos, se hraneste pe pamânt cu o mana cereasca, cu sfânta Euharistie, care contine viata cea noua, compusa, printr-o unire ipostatica, din uman si divin. Aceasta va înceta la granita vesniciei si omul se va hrani numai din roadele paradisului: înviere, vederea lui Dumnezeu fata la fata, ospatul de la nunta Mielului, bucuria comunitara a tuturor celor mântuiti si apoi de aparitia unui cer si a unui pamânt nou. Chemarea de azi, de a ne pregati cât mai bine pentru sarbatoarea Învierii Domnului, este o chemare la fericirea vesnica. Stim sa-i raspundem?

În lectura a II-a, sfântul Paul ne ofera o dubla învatatura:

a) crestinul mântuit mentine legatura sa cu Cristos prin apostoli, care nu sunt altceva decât ambasadorii lui Isus si b) omul nu se mântuieste decât prin credinta în Isus Cristos si nu în virtutea faptelor Legii (Gal 2,16; Rom 3,28). Omul nu-si merita mântuirea, îndreptatirea prin observarea Legii, fiindca mântuirea vesnica nu se poate dobândi prin merite vremelnice, asa încât ea este darul obtinut prin meritele infinite ale jertfei lui Cristos, el fiind Fiul lui Dumnezeu (cf. Rom 3,21-26; 4,4 s.u.). Legea ne da cunoasterea pacatului, dar nu ne da puterea de a nu-l mai face; pe când Isus este desavârsirea Legii, sufletul ei, fiindca da, nu atât cunoasterea pacatului, el fiind fara de pacat, dar ne da puterea, harul de a nu-l mai face, da pe Duhul lui Dumnezeu, care revarsa în inimi sensul paternitatii divine, iubirea (Rom 5,4), prin care îi spunem lui Dumnezeu Abba-Tata (Rom 8,15).

Postul Mare ne converteste spre acest Abba-Tata. Acela care posteste cu credinta, se roaga, se mortifica si face milostenie, se îmbraca în Cristos, devine faptura noua.

Charles Dickens, mare romancier englez, autor a zeci de volume considerate capodopere literare, când a fost întrebat despre cea mai poetica istorisire din toata literatura universala, a raspuns ca este Parabola fiului risipitor din Noul Testament. Da, în aceasta parabola este cuprinsa toata iubirea divina si toata rautatea omeneasca. Fiul cel mai mic, cerându-si partea de avere si parasind casa parinteasca, renunta la calitatea de fiu, renunta la caritatea paterna, la ceea ce este cel mai nobil si sfânt. Aici este greseala lui cea mai mare si apoi nu este de mirare ca va renunta la cinstea si demnitatea de persoana umana pâna când va ajunge mai prejos decât porcii, animale necurate, fara a avea dreptul sa manânce roscovele cu care acestia se hraneau. Un proverb evreiesc spune: Evreul se converteste numai când este constrâns sa manânce roscove. Dar, oricât ar fi omul de rau, în el tot mai ramâne semnul apartenentei de un tata. Omul îsi poate pierde demnitatea de fiu, dar nu poate pierde constiinta ca apartine unei origini prin creatie, ca poarta un chip si o asemanare cu cineva. Chipul si asemanarea îl atrage mereu spre origine. Atractia este chemarea spre a ne redobândi asemanarea si chipul autentic în care focul iubirii mai arde înca; el nu se poate stinge total fiindca este aprins din Dumnezeu.

De obicei prima parte a parabolei este bine cunoscuta si destul de bine înteleasa; dar Isus a intentionat sa scoata în evidenta si partea a doua: criza prin care trece fiul mai mare când afla de atitudinea tatalui sau fata de fratele ratacit. Fiul mai mare se pretinde a fi omul dreptatii. Drept era ca tatal, dupa o mustruluiala buna, sa-l trimita pe risipitor sa-i adune averea, iar de nu, sa-l puna în rând cu celelalte slugi la muncile cele mai grele; drept era ca, pentru risipa facuta, pentru rusinea adusa familiei, pentru dreptul de întâi-nascut al fratelui mai mare, risipitorul sa-i fie sluga; drept era ca fratelui mai mare sa i se faca o sarbatoare si sa i se dea cinstea si rasplata cuvenita, care sa fie lectie încurajatoare pentru cei buni si necazul mai mare al celor rai. Din contra, tatal, cum îl vede pe cel rau venind balabanindu-se ca un beat, îi alearga în întâmpinare, îl strânge la piept, îl saruta, nu-l lasa sa cada în genunchi spre a-i cere iertare, îi da haina cea mai buna, îi pune inel în deget, încaltaminte în picioare, îi face ospatul cel mai bogat etc. Unde-i dreptatea? Noi nu o vedem, asa cum nu a vazut-o nici fiul mai mare, care a început sa se plânga de nedreptate.

Pe când legea dreptatii nu face decât sa-l osândeasca pe cel vinovat, legea iubirii se straduieste sa-l salveze. Bine a spus cineva ca dincolo de aceasta înaltime nu se ridica altceva decât bolta cerului care se sprijina pe culmile iubirii. Dumnezeu nu trateaza pe pacatosi ca pe niste delincventi, ci ca pe niste bolnavi de care îl cuprinde mila, fiindca mai vede înca în ei amprenta sa creatoare si ca au trebuinta de un medic (cf. Mt 9,12).

Postul nostru are menirea sa ne aduca medicul necesar pentru vindecarea noastra, care, chiar morti de suntem, ne poate învia, fiindca ia asupra sa pacatele noastre.

Un capitan a strigat în fata soldatilor sai: Croitor, un pas înainte! Soldatul pasi în fata trupei. Capitanul: Croitor, poti sa-i repari mantaua? Soldatul a raspuns: Domnule capitan, eu ma numesc Croitor, dar nu sunt croitor de meserie; asa ca nu pot.

Oare nu suntem crestini numai cu numele?