Duminica a II-a din Post

Jertfa de juramânt

În duminica I-a din Postul Mare am încercat sa patrundem în misterul lui Cristos si l-am aflat postind, flamând, însetat, prafuit, departe de lume, în adâncul pustiului, rugându-se, luptându-se cu Ispititorul si ramânând mai tare ca stânca. Am admirat maretia sa sufleteasca, morala bazata pe credinta. Dar imaginea pe care ne-am facut-o, oricât ar fi ea de frumoasa, ar fi incompleta fara revelatia de azi: Isus în splendoarea divinitatii sale.

Ca sa ajungem la întelegerea lui Isus transfigurat, sa pornim de la Abraham, protagonistul primei lecturi!

Spune un proverb: Pasarea malai viseaza si saracul, praznic. Un nomad ca Abraham, un sarman ratacitor din loc în loc, ce poate visa mai mult decât o patrie, o casa, o familie numeroasa si o masa asigurata si bogata? Mai cu seama ca Abraham, înainte de a fi nomad, înainte de a fi chemat de Dumnezeu, se bucurase de toate cele pamântesti în Urul Caldeii, în casa tatalui sau. Ascultând de chemarea lui Iahve, pornind în necunoscut, are parte de un cort pe care îl muta din loc în loc, dupa cum gaseste hrana pentru turma sa de oi. Si de data aceasta Dumnezeu îl cheama afara din cort si-i cere sa priveasca, în timp de noapte, cerul înstelat si daca poate, sa numere stelele, fagaduindu-i: Atât de multi vor fi urmasii tai... si îti voi da în stapânire tara aceasta.

Dumnezeu i-a promis un popor numeros si o tara, un neam mesianic, menit sa pregateasca venirea Fiului sau în lume, sa se înscrie în istoria umana si sa aiba un loc precis unde se va naste ca om, si ca om sa faca în Dumnezeu însusi masa, casa si patria fiecarui om de bunavointa din toate neamurile pamântului. A înteles oare Abraham planul lui Iahve? Este greu de spus, deoarece Dumnezeu este imprevizibil si totdeauna mai darnic decât îsi poate omul închipui. Important este ca Abraham a crezut ca va fi parintele unui neam numeros, ca va avea o casa, o patrie si printr-unul din urmasii sai atât de numerosi se vor realiza lucruri minunate. Dumnezeu i-a rasplatit credinta pe loc, încheind cu el un legamânt, pentru care s-a jurat ca îl va respecta. Am auzit forma în care s-a jurat Dumnezeu. Din porunca Domnului, Abraham a luat o junca de trei ani, o capra de trei ani, un berbec de trei ani, o turturica si un pui de porumbel; le-a înjunghiat si animalele le-a despartit în doua, punând bucatile fata în fata; Dumnezeu, sub chipul unei coloane de foc, a trecut în timpul noptii printre jumatatile de animale. Aceasta jertfa, destul de curioasa, constituia juramântul lui Dumnezeu; era un vechi rit de alianta; participantii treceau printre bucatile de carne sângerânda si chemau asupra lor soarta animalelor jertfite, daca si-ar fi calcat juramântul. Sub simbolul focului (cf. Gen 3,2; 13,21; 19,18) trece Iahve însusi, singur, caci este un angajament unilateral, bazat pe alegerea divina libera si pecetluita solemn printr-un juramânt imprecatoriu - trecând printre animalele despicate (cf. Monumenta linguae dacoromanorum - genesis - pag. 345). Juramântul voia sa spuna: Asa sa ajung, despicat, mort si prada pasarilor cerului, daca nu-mi voi tine fagaduinta! S-a jurat Dumnezeu prin jertfa, prin forma suprema vrednica de crezare. S-a jurat noaptea, pe întuneric, pentru ca sa se faca lumina prin jertfa Fiului sau.

Ce trebuie sa întelegem de aici?

Dumnezeu este bunatate nemarginita, are mereu initiativa pentru salvarea omului: alege, cheama, fagaduieste si, culmea, se jura. Nu cere lui Abraham sa-si tina fagaduintele în acelasi fel, prin juramânt, fiindca stie, cunoaste nestatornicia omului, ci vrea ca prin statornicia sa divina sa-i dea motiv de statornicie în credinta pe calea binelui.

De ce face Dumnezeu atât de mult? Are trebuinta de om? Daca nu-l crea, nu avea; dar dat fiind faptul ca l-a creat, are trebuinta de om pentru slava externa a numelui sau de Creator atotputernic. Din acest motiv, fagaduind întregii omeniri mântuirea, l-a trimis pe Fiul sau în lume ca om, ca dovada suprema a iubirii care a pus în miscare vointa creatoare si prin Fiul sau de pe crucea de pe Calvar, se jura ca va da împaratia vesnica tuturor acelora care vor crede în iubirea lui.

Acei care nu-si tin fagaduintele bune, nu urmeaza glasul constiintei drepte, nu dau ascultare revelatiei, dau dovada ca nu cred în juramântul lui Dumnezeu, în iubirea lui si astfel devin dusmanii crucii lui Cristos. Si sfârsitul lor este pieirea, caci dumnezeul lor este pântecele, ei se falesc cu cele ce sunt spre rusinea lor si nu se gândesc decât la cele pamântesti.

Cu cât ar trebui sa fim noi mai credinciosi, mai fideli lui Dumnezeu decât Abraham? Indiscutabil, cu cât fagaduintele pe care ni le-a facut sunt mai mari, cu atât legamântul si juramântul sunt mai sfinte. Noua ne-a fagaduit cerul, locuinta lui Dumnezeu însusi; ne-a fagaduit transformarea sarmanului nostru trup de lut în asemanarea îngerilor prin înviere; ne-a fagaduit tineretea fara de batrânete si viata fara de moarte, fericirea fara apus. Ca îsi va tine aceste fagaduinte, Dumnezeu s-a jurat pentru noi, nu în timp de noapte prin jertfe de animale, dar în plina zi prin jertfa Fiului sau pe cruce. Cristos de pe cruce este juramântul lui Dumnezeu, garantia ca ne va da cerul, învierea si fericirea vesnica, siguranta ca în sânul lui Abraham, adica în paradis, ne vom gasi masa, casa si patria, pe toti cei iubiti de care ne desparte moartea, dar pe care trebuie sa o acceptam cu credinta ca pe o jertfa din partea noastra, pe mormânt având crucea, pe care în viata am jurat cu credinta în numele lui Cristos ca vom trai spre slava numelui lui Dumnezeu.

Era necesar ca Fiul sa coboare Taborul si sa urce Calvarul, ca noi sa credem în iubirea Tatalui care se jura pe crucea Fiului, ca noi sa juram cu credinta pe aceeasi cruce ca vom face numai ceea ce este bine. Daca ne tinem juramintele, Tatal ne-a dat în imaginea vie a chipului stralucitor al Fiului sau de pe Tabor ceea ce vom fi si noi.

Ca sa avem capacitatea de a ne tine fagaduintele bune, sa privim cu mai multa atentie spre Isus! Se schimba la fata în timp ce se roaga. Numai hotarârile bune nu ne schimba la fata, daca nu îngenunchem cu umilinta spre a ne ruga cu iubire.

Un filozof din vechime spunea: Omul este un animal religios. Omul care se roaga da dovada ca si-a înteles natura sa umana, ca este constient de superioritatea sa fata de celelalte vietuitoare prin aceea ca stie sa-si recunoasca cu demnitate Creatorul, pe care îl iubeste, îl adora si se straduieste sa mentina legatura cu dânsul. Rugaciunea suprema a omului, prin care se realizeaza cea mai intima legatura între Dumnezeu si om, este sfânta Împartasanie, trairea în viata cea noua primita de la Cristos, în viata sa divino-umana, fiindca transfigurarea lui Isus constituie si profetia schimbarii substantelor pâinii si vinului în trupul si sângele lui Isus, jertfa suprema a Noului Testament prin care se cimenteaza zilnic alianta dintre cer si pamânt, dintre Dumnezeu si om. Avem un exemplu graitor în viata lui André Frossard, fiul primului prim-secretar general al Partidului Comunist Francez, Ludovic Oscar Frossard, care a scris o carte intitulata Dumnezeu exista, eu l-am întâlnit, în care îsi povesteste viata pâna a devenit catolic. Pâna la douazeci de ani nici nu a fost botezat. Nu s-a gândit niciodata sa devina crestin. Traia fara Dumnezeu si era multumit. Avea o idee calauzitoare pentru viata: Este de datoria savantilor sa rezolve problema existentei sau inexistentei lui Dumnezeu; pâna atunci sunt liber sa traiesc dupa cum voiesc. Într-o zi mergea cu masina prin Paris împreuna cu un prieten, ca sa ia masa la un restaurant. Trecând prin fata capelei Surorilor Congregatiei Reparatoare, prietenul sau a oprit masina, a coborât si l-a rugat pe André sa astepte pâna va face o scurta vizita la preasfântul Sacrament expus pentru adoratie. N-a stat nici cinci minute si Frossard André si-a pierdut rabdarea. A intrat în capela ca sa-l cheme pe prietenul sau. Era pentru prima data ca intra într-o biserica. Privirile i-au fost atrase de preasfântul Sacrament expus. Ostia din monstranta a început sa straluceasca feeric si din lumina ei el a înteles chemarea divina. Pentru el minunea s-a repetat treizeci de zile în sir. André marturiseste ca în aceasta perioada el a fost omul cel mai fericit din lume. Îsi încheie cartea cu cuvintele: O, iubire divina! Pentru a vorbi despre tine nu mi-ar ajunge vesnicia!

Sa ne rugam si sa adoram preasfântul Sacrament ca sa obtinem schimbarea fetei noastre; lucru absolut necesar pentru a-l vedea pe Isus între Moise si Ilie.

Închei cu rugaciunea de la începutul sfintei Liturghii de azi: Dumnezeule, care ne-ai poruncit sa ascultam de Fiul tau iubit, întareste inimile noastre cu hrana cuvântului tau si curata ochii sufletelor noastre, ca sa ne putem bucura de vederea stralucirii tale vesnice. Amin.