Duminica I-a din Post

Drum inedit

Singuratatea pustiului a fost locul de refugiu al marilor spirite creatoare în toate timpurile. Aici omul poate sta de vorba cu el însusi; îsi poate auzi glasul constiintei si îndemnurile inimii, se analizeaza si se cântareste; îsi descopera chemarea, o evalueaza si o reevalueaza; îsi panseaza ranile sufletului, îsi spala constiinta în lacrimi si îsi readuna fortele; în linistea pustiului îsi iau avânt gândurile nobile, se contureaza si înfloreste idealul, se fauresc planuri îndraznete, se plamadesc marile creatii si se iau cele mai importante hotarâri etc. Dar, ceea ce este cel mai important, e faptul ca aici, în linistea de mormânt a pustiului, înfloreste iubirea cea mai nobila si cea mai sfânta, atât fata de Dumnezeu cât si fata de aproapele. Moise a stat patruzeci de zile si nopti pe muntele Sinai, înainte de a primi tablele Legii, Decalogul. Si cine l-a iubit mai mult pe Dumnezeu si pe poporul ales decât el? Prefera sa fie nimicit el însusi, numai sa fie salvat poporul. Ilie a fost în singuratate patruzeci de zile pâna sa ajunga la Horeb, muntele lui Dumnezeu. A postit patruzeci de zile pentru a obtine ploaia pentru poporul înfometat si însetat din cauza secetei care bântuia de trei ani si jumatate. Oare nu aceste posturi

le-a atras cinstea de a sta alaturi de Isus, unul la dreapta si altul la stânga, pe muntele Tabor, în ziua schimbarii la fata? Saul, dupa ce a stat câteva zile în singuratatea camarutei în casa lui Iuda din Damasc (cf. Fap 9,11) postind si rugându-se, se retrage în pustiul Arabiei (cf. Gal 1,17) pentru câtiva ani. Si cine i-a iubit mai mult pe oameni decât el, care dorea sa fie anatema (cf. Rom 9,3), numai sa-i duca pe fratii sai, pe toti evreii, la mântuire?

Misiunea mesianica a lui Isus a fost de a înscauna în lume o noua ordine spirituala, o viata noua, în care raportul Dumnezeu-om sa fie iubirea vrednica de a-i aduce Creatorului cultul plin de adoratie - în spirit si adevar -, aducator de mântuire.

Pentru ca firea omeneasca sa se înflacareze într-un chip special din iubirea firii sale dumnezeiesti, ca firea sa omeneasca sa poata inaugura împaratia mesianica cu o totala încredere si filiala încredintare în Tatal ceresc (cf. Mt 4,1-4), Isus se retrage în pustiu pentru patruzeci de zile si nopti, pentru a posti, a se ruga, a se jertfi si a se darui tacerii.

Razvratirea Satanei fata de aceasta atitudine a lui Isus a fost fina, subtila, dar plina de perfidie: voia ca Isus sa-si aseze temelia împaratiei sale mesianice pe bunastarea materiala a lumii, pe bogatie, pe puterea clarvazatoare care tine masele în frâu si pe întelepciunea omeneasca dornica de onoruri. Se pare ca stralucirea aurului, pofta de onoruri, dorinta de a fi mare si tare, dorinta de a fi întelept si important, sunt chiar mai puternice decât imperativul biologic al sexualitatii si al conservarii. Din acest motiv Satana nu vine nici cu ispite necurate, nici cu ispite de lacomie când îi cere lui Isus sa schimbe pietrele în pâini, ci vrea sa trezeasca în el sentimentul de mila fata de viata pamânteasca a oamenilor, care, în majoritate, sufera de foame. Dupa înmultirea pâinilor, oamenii voiau sa-l faca pe Isus rege (cf. In 6,14). Satana nu se înselase, omenirea este dornica de datatori de pâine si de jocuri; numai ca Isus are alt plan, mult mai maret: sa dea oamenilor o pâine coborâta din cer pentru o viata noua. În a doua ispitire, diavolul încearca sa-l determine pe Isus pentru un act de mila fata de popoarele lumii, care sunt ca o turma fara pastor si au trebuinta de o mâna forte pentru a împarti dreptatea pe pamânt; ar trece drept cel mai mare binefacator, daca ar accepta sa fie rege, sa ia în mâna frâiele politice ale imperiilor pentru a împarti dreptatea. Isus a venit sa-i învete pe oameni ca singuri sa-i dea lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu si cezarului ceea ce este a cezarului (Mt 22,21), din convingere, din iubire si nu din constrângere. În a treia ispita, diavolul vrea sa trezeasca în Isus un sentiment de mila fata de sarmana omenire ignoranta si ar trece drept cel mai mare binefacator al omenirii, daca ar scoate-o din ignoranta prin demonstratii miraculoase, prin care sa-si dovedeasca superioritatea prin întelepciune, prin care sa aduca în fruntea tuturor oamenilor pe cei mai întelepti si pe cei mai destoinici oameni de stiinta, pe marii facatori de minuni tehnice, ca sa schimbe pamântul într-un colt de rai, ca opera a omului. Se pare ca Iuda Iscarioteanul s-a infiltrat între apostoli cu acest gând: de a-l determina pe Isus sa-si puna stiinta în slujba poporului ales. Îngerii sunt si ei, pentru noi, simbolul întelepciunii. Ispititorul voia ca întelepciunea sa-l tina pe Isus pe brate ca sa nu-si loveasca omenescul din sine de nici un obstacol. Ceea ce nu întelegea Satana, sau poate tocmai de aceea se temea fiindca întelegea, era faptul ca Isus a venit în lume pentru a fi fratele nostru, pentru a lua asupra sa povara pe care diavolul a pus-o pe umerii nostri, pacatul, pentru a ne reda chipul si asemanarea cu Dumnezeu, pentru a ne aduce bucuria libertatii fiilor lui Dumnezeu. Tocmai din acest motiv Isus a trait în întregime destinul omului lovit de nefericitul pacat. Noua ne place sa ajutam pe saraci, bolnavi, ignoranti etc., dar nu ne place sa ne identificam cu ei. Ca sa ne ajute cu adevarat, Isus a voit sa se identifice cu noi, sa intre în pielea noastra pentru a ne întelege din interior, sa învete ascultarea din patimire (Evr 5,8): de a face bine când toti îti fac numai rau.

Isus a voit sa se coboare în însasi tragedia existentei umane periclitate de pacat, gata sa fie compromisa pentru totdeauna prin victoria Celui Rau, de a ne da speranta acolo unde, omeneste judecând, nu mai era nici o speranta. Numai acela care s-a împotrivit fascinatiei bogatiei, puterii si întelepciunii lumesti poate deveni fratele celor oprimati si nedreptatiti. Rari sunt oamenii care sa nu creada ca salvarea omenirii de orice fel de lipsuri se poate realiza prin bogatie, putere si stiinta - prin: a avea, a putea si a sti. Dar nici saracia, nici neputinta, nici ignoranta nu stau la baza decaderii umane, ci lipsa de iubire. Saracii care se iubesc formeaza un paradis; neputinciosii care se iubesc formeaza un paradis; ignorantii care se iubesc formeaza un paradis. Bogatii, puternicii si înteleptii care se urasc, se gelozesc, se submineaza, se calca în picioare etc. formeaza un iad. Isus a venit, nu ca sa schimbe pietrele în pâini, ci inimile; a venit nu ca sa-si caute slujitori, ci ca sa slujeasca (Mt 20,28); nu ca sa se impuna prin stiinta, ci prin smerenie si blândete: Învatati de la mine ca sunt blând si smerit cu inima si veti gasi odihna sufletelor voastre (Mt 11,29).

Ispitirea lui Isus reprezinta istoria Bisericii sale, a trupului mistic. În prima etapa a existentei sale, Biserica a fost ispitita de a schimba fata lumii prin pâine. Primii crestini chiar îsi împarteau bunurile lor cu convingerea ca daca toti oamenii vor avea pâine, toate vor fi bune. Pomenile si colectele erau cerute si facute intens. În etapa a doua Biserica a fost ispitita de mirajul puterii. Daca Biserica va avea în mâna destinele vremelnice ale omenirii, va împarti dreptatea în constiinta, se va schimba fata lumii. Grea a fost perioada evului mediu si urmarile dureroase.

Greu, dar Biserica a învins prin Cristos. În prima perioada li s-a cerut crestinilor, nu bunurile vremelnice ca dovada a credintei, sperantei si iubirii lor, ci viata, ca sa primeasca o viata noua. În etapa a doua Biserica, învinsa de puterea lumeasca în puterea lumeasca pe care o acaparase, se dedica slujirii în spiritul lui Cristos. A trebuit sa se loveasca cu capul de pervazul de sus, ca sa vada cum sa calce pe urmele lui Cristos. Azi se confrunta cu ispita stiintei. Garantia victoriei sta în Capul ei, în care sunt ascunse toate comorile întelepciunii si ale stiintei (Col 2,3). Capul a învins, va învinge si trupul.