Miercurea Cenusii

Lucruri mari din cenusa

Cenusa, a carei semnificatie originara este mult discutata, cu toate ca folosirea ei se gaseste la majoritatea religiilor din antichitate, adesea este asociata, asemanata si folosita în loc de praf sau tarâna si trece drept simbol concomitent atât pentru pacat cât si pentru a desemna fragilitatea firii omenesti.

Semnificatia pe care i-o da Sfânta Scriptura cenusii este aceea de a pune în evidenta raul din lume, pacatul. Inima pacatosului este asemenea cenusii. Profetul Isaia defineste pe închinatorii la zei drept iubitori de cenusa (44,20). Cartea Întelepciunii lui Solomon spune: Inima lui (pacatosului) este cenusa si nadejdea lui mai slaba ca pamântul si viata lui mai mica în cinste decât lutul (15,10). Din aceasta pricina plata pacatosului nu poate fi decât cenusa: cei îngâmfati se vor vedea redusi în cenusa pamântului (Ez 28,18) si cei faradelege se vor vedea calcati în picioare precum cenusa de catre cei drepti (cf. Mal 3,21). Pe de alta parte, pacatosul care, fara sa se încapatâneze în propria sa rautate, îsi da seama de vinovatia sa si marturiseste cu sinceritate ca nu-i decât praf si cenusa (Gen 18,27; Qoh 17,32), iar pentru a demonstra altora ca este convins de acest adevar, se asaza pe cenusa (Iob 42,6; Iona 3,6; Mt 11,21) sau îsi acopera capul cu dânsa (Iud 4,11-15), afla îndurare de la Domnul.

Nulitatea, pacatosenia si moartea ne-o arata cenusa.

O omule, ne spune azi sfânta Biserica prin toti slujitorii ei, aminteste-ti ca din praf esti facut si în praf te vei întoarce!

Crestinul, care azi vine si îngenuncheaza în fata sfântului altar, se prezinta ca victima, se ofera Stapânului atotputernic si-i recunoaste dreptul suveran asupra vietii si mortii sale, dreptul de a-l întoarce în praf si cenusa ca sa stinga din el orice urma de egoism, ca sa ramâna doar chipul si asemanarea cu Creatorul, sa se renasca precum pasarea paradisului. Prin acest act de umilinta, crestinul spune în inima sa: Doamne, eu vin sa împlinesc în duh ceea ce tu vei face în realitate: tu ai hotarât sa ma prefaci în tarâna din cauza pacatelor mele, dar eu ma prezint ca jertfa de bunavoie, vreau sa-ti dovedesc prin acest gest ca recunosc adevarul, ca nu sunt bun pentru altceva decât pentru a fi schimbat în praful batut de vânt. Cel care se gândeste serios la moarte, oare nu se va simti mereu pregatit pentru a o întâmpina cu seninatate? Istoria Bisericii povesteste ca pe vremea prigoanei crestinilor de catre împaratul roman Marc Aureliu s-a petrecut un lucru care nu se mai pomenise pâna atunci: toti crestinii buni si rai, tari în credinta si altii lepadati de ea si lasi, au fost adunati în aceeasi închisoare si apoi condamnati la moarte. Crestinii buni au fost condamnati pentru credinta lor în dumnezeirea lui Isus, iar cei rai pentru crime, furt, sperjur etc. Când erau dusi la locul de osânda s-a vazut ce mare deosebire era între unii si altii: crestinii buni mergeau senini, cu fruntea sus, zâmbind si facând semne de adio celor întâlniti pe cale, în timp ce cei rai mergeau încruntati, cu capul plecat, plângând si plini de rusine, erau îngroziti la gândul mortii si mai ales al judecatii apropiate.

Începem postul prin acest act de umilinta: acceptarea cenusii pe capetele noastre pentru a ne curati de pacate. Meditarea impunerii cenusii în acest timp va da postului nostru o valoare de aur care ne va tine cu fruntea sus în ziua judecatii!

Sa meditam:

1) Cenusa ne aminteste ca, oriunde am întâlni-o, a fost odata un foc. Prin Botez ea aprinde focul divin al harului, pe care noi avem datoria sfânta sa-l pastram aprins prin credinta, speranta si iubire. Ca acest foc sacru sa nu se stinga, Tatal si Fiul l-au trimis în inimile noastre pe Duhul Sfânt, care sa-l întretina aprins prin cele sapte daruri, ca virtutile teologale sa rodeasca faptele cele bune într-o viata noua. Oare nu a ramas în noi numai cenusa? Azi avem datoria sa suflam în cenusa de pe cap, sa vedem daca nu cumva a mai ramas un carbune care mai pâlpâie si din care se poate reaprinde focul.

2) Cenusa ne aminteste de lesie. Gospodina pune cenusa în apa si face lesie cu ajutorul careia curata rufele de orice pata. Cenusa de pe cap, împreuna cu lacrimile din ochi, pot da lesia cea mai buna pentru albirea sufletului.

3) Cenusa este praful cel mai fin, care se ridica în atmosfera la cea mai mica adiere de vânt si ramâne plutind si strabatând distante deosebit de mari. La fel trebuie sa fim si noi: la cea mai mica adiere a Duhului Sfânt sa ne lasam purtati pe aripile lui pâna în înaltul cerului, parcurgând distanta din timp în vesnicie!

4) Cenusa aruncata pe ogor îl face roditor. Oricine stie ca ea este un îngrasamânt natural deosebit. Pentru aceasta oamenii o aduna din vatra si o presara pe brazda. Cenusa de pe cap trebuie sa dea rodnicie faptelor bune.

Locuitorii din Ninive ajunsesera atât de saraci în fapte bune si atât de bogati în fapte rele, în patimi, încât Dumnezeu s-a hotarât sa-i stearga de pe fata pamântului. Dar când profetul Iona le-a deschis ochii asupra starii jalnice care îi asteapta, ei si-au pus cenusa pe cap, s-au îmbracat în sac de la mic la mare, au postit pâna si animalele; astfel si-au salvat viata.

La noi se pune nu numai problema vietii pamântesti atât de amenintate, dar mai ales cea a vietii vesnice. Cu cât vom aduna mai multa cenusa pe cap, cu atât recolta faptelor bune va fi mai îmbelsugata!

5) Cenusa aruncata pe gheata ne ajuta sa nu alunecam si sa cadem. Alunecarea cea mai periculoasa, de care ne fereste cenusa, este cea care duce la iad.

6) Cenusa pusa peste o mizerie în putrefactie împiedica raspândirea mirosului greu si sufocant. Cenusa pusa pe cap opreste raspândirea mirosului greu si sufocant produs de gândurile rele, de vorbele necurate, de duhoarea alcoolului si tutunului etc.

Primii crestini, pentru a-i încuraja pe catehumeni pe calea pocaintei în vederea primirii Botezului, îi încurajau cu strigate: Hai, Vasile! Hai, Ioane! Hai, Marie!

Sa facem si noi la fel, sa chemam la cenusa pe toti, dar mai ales pe acei care sunt mai departe de Dumnezeu si cu cât sunt mai departe, cu atât trebuie sa strigam mai tare: Hai! Astazi, auzind strigarea Domnului, nici unul dintre noi sa nu-si împietreasca inima!