Duminica a II-a dupa Craciun

Teologia Cuvântului

Cred ca nu ma însel când spun ca Stagiritul (Aristotel, 384-322, filozof grec) a afirmat cu autoritate: Acela este mai aproape de adevar, care cunoaste mai profund întelesul cuvintelor.

Vrem sa întelegem fragmentul evanghelic de azi în lumina afirmatiei sfântului Ioan: La început era Cuvântul.

Ce este cuvântul?

Plecam de la notiunea simpla de cuvânt, asa cum îi gasim definitia în Micul dictionar enciclopedic: Unitate de baza a vocabularului (din lat. conventum = întelegere), care reprezinta asocierea unui sens (sau a unui complex de sensuri) si a unui complex sonor. Cuvântul este instrumentul de care ne folosim cel mai des; este un semn conventional care exprima un act al gândirii. Un simplu cuvânt - casa - de exemplu, ne da o bogatie de idei: temelie, pereti, usi, geamuri, plafon, acoperis etc. Dar cuvântul - cuvânt - ce ne spune? Acela care îl pronunta este omul; este produsul unei ratiuni; este adresat unui interlocutor; are un scop precis.

Când spunem: cuvântul lui Dumnezeu s-a facut trup, întelegem ca asa cum cuvântul îmbraca ideea, tot asa se îmbraca Dumnezeu cu trup omenesc, cu urmatoarea diferenta: cuvântul care îmbraca ideea este un semn conventional, pe când trupul, cu care se îmbraca Dumnezeu este însasi ideea, Întelepciunea divina care, datorita unirii ipostatice, se reveleaza pe ea însasi. Pentru noi trupul lui Isus, cuvântul întrupat, ramâne un semn, deoarece nu putem cuprinde cu mintea noastra toata realitatea, asa cum îngerii au spus pastorilor: Acesta va va fi semnul: veti gasi un prunc înfasat si culcat în iesle (Lc 2,12). Semnul reprezinta gestul lui Dumnezeu prin care ne arata în forma sensibila un sens care trebuie urmat. Semnul nu-i un scop în sine, ci vrea sa ne conduca la cunoasterea gestului, la condescendenta aceluia care realizeaza semnul. Gesturile divine, asa cum ni le propune teologia, reprezinta semnele minunate pe care Dumnezeu le-a facut si continua sa le faca pentru mântuirea lumii.

De ce nu s-a întrupat Tatal?

Datorita imposibilitatii de a fi gest - semn - pentru noi, el fiind acela care face semnele, gesturile. Semnul se face, se naste, pe când Tatal este nenascut, nefacut.

De ce nu s-a întrupat Duhul Sfânt? Pentru ca el exprima o relatie generica dintre Tata si Fiu si dintre Fiu si Tata, fara corespondent în relatiile noastre interumane. El sfinteste semnul, gestul, nu-l creeaza. Forma de exprimare, semnul Duhului Sfânt, în mod obisnuit este porumbelul, care a si aparut asupra lui Isus la botezul din apa Iordanului (cf. Mt 3,17), semnificând sfintirea, investirea, ungerea cu plinatatea darurilor si misiunea semnului (lui Isus) de a sfinti pe cei care iau contact cu semnul. Dar fara Isus, ca semn din apa Iordanului, nu am fi fost capabili de a întelege semnul porumbelului, gest al Tatalui, ca relatie a Sfântului Duh dintre Tatal ceresc si Fiul sau întrupat, sensul filiatiunii divine, deoarece notiunea întruchiparii formei de porumbel are doar caracterul de simbol, pe când cuvântul întrupat exprima o realitate asemenea noua. Unui simbol nu i se poate sta împotriva, fiindca nu exprima realitatea în sine, dar unui semn, care este o realitate în sine, i se poate sta împotriva. Cuvântul întrupat este semnul Tatalui, care, asa cum spune batrânul Simeon, va trezi împotrivire (cf. Lc 2,34). Semnul, capabil de a suporta împotrivirea, devine capabil sa reveleze sensul gestului facut de Tatal, caritatea sa mântuitoare prin jertfirea semnului.

De ce nu a spus evanghelistul Ioan: Dumnezeu s-a întrupat, s-a facut om, ci: "Cuvântul s-a facut trup si a locuit între noi"?

Cred ca pentru a înlatura ideea de panteism si pentru a ne face sa întelegem mai bine natura divina, Dumnezeu nu se identifica el însusi cu creatia. Cuvântul lui Dumnezeu a rasunat la început si a devenit creator: Sa fie! Si s-au facut! (Gen 1,3 s.u.). Cuvântul a ramas permanent si continua sa rasune ca act al vointei divine care creeaza vesnic: Cuvântul este gestul vesnic al Tatalui, din sânul sau, din natura sa, dinaintea creatiei, dar sta la începutul creatiei si devine semn în sânul creatiei aratând realitatea sa divina prin sfintenia desavârsita, prin atotputernicie, atotstiinta, iar în ziua de apoi va rasplati cu dreptate pe acei care au crezut în semnul, gestul Tatalui, cu fericirea din împaratia Tatalui, si cu excluderea acelora care i-au stat împotriva, s-au împotrivit evidentei, fiindca semnul este un gest evident.

Daca Isus s-a încadrat perfect în continutul cuvântului divin din sânul Tatalui si din sânul creatiei, la fel de bine s-a încadrat si în notiunea de cuvânt omenesc. Cuvântul omenesc exprima o realitate intelectuala si Isus a patruns chiar în intimitatea gândurilor omenesti, le-a inspirat, le-a exprimat, le-a revelat, le-a corectat, le-a dojenit, le-a stat împotriva etc. Cuvântul este o realitate, un semn, o vibratie trecatoare a corzilor vocale în contact cu aerul. Isus, ca om, a fost o vibratie vremelnica, de circa 33 de ani. Cuvântul vremelnic, de durata mai mare sau mai mica, întipareste în ratiune si în memorie o realitate netrecatoare. Isus, prin învatatura sa, s-a întiparit în ratiunea si memoria omenirii, în istorie, pâna la sfârsitul veacurilor. Cuvântul este atât de sarac în sine, format doar dintr-o vibratie a aerului în contact cu coardele vocale. Isus a fost saracia dusa pâna la extrem de la nastere si pâna la mormânt. Cuvântul o data pronuntat, moare, dar se naste mereu prin pronuntare, este mereu nou. Isus, ca semn al Tatalui, a murit; dar pronuntat vesnic în Duhul Sfânt, învie si nu mai moare, dar nici nu mai este semn de împotrivire, fiindca nici unul dintre cei care i-au stat împotriva nu l-au vazut si nici unul dintre cei care l-au vazut înviat nu i s-a împotrivit.

Prin aceasta propozitie: La început era Cuvântul, evanghelistul Ioan tine sa combata idolatria vremii, anume ca zeitatile pagâne nu au cuvânt - Au gura si nu vorbesc (Ps 115,5; Bar 6,7) - si pe care sfântul Paul îi ironizeaza, declarându-i zei muti (1Cor 12,2).

Cunoscator al filozofiei grecesti, evanghelistul Ioan mai combate logosul ei, obiect de speculatii abstracte cu care se ocupau mai ales filozofii alexandrini, pe când Iahve a vorbit mereu oamenilor în diferite forme: unora în viziune si în visuri (cf. Num 12,6; 1Rg 22,13-17); altora le-a vorbit prin inspiratii launtrice (cf. 2Rg 3,15; Ier 1,4); lui Moise i-a vorbit gura la gura (cf. Num 12,8). Toti, carora

le-a vorbit Dumnezeu, au avut constiinta clara si convingerea neclintita ca Dumnezeu le-a vorbit si le-a vorbit atât de clar si hotarât încât i-a silit sa descopere altora ceea ce le-a spus (cf. Am 7,15; Ier 20,7). Autorul Scrisorii catre Evrei spune clar: Dumnezeu a vorbit odinioara parintilor nostri prin profeti, în multe rânduri si în multe feluri, în cele din urma ne-a vorbit prin Fiul (1,1-2).

Evanghelistul Ioan combate ezoterismul.

Cuvântul lui Dumnezeu nu este un privilegiu ezoteric, cu înteles ascuns care trebuie pastrat doar de câtiva initiati ca sa nu ajunga la stiinta muritorilor de rând, el este un mesaj ce trebuie transmis tuturor popoarelor (Mt 28,18-19).

Cuvântul întrupat, prin care toate s-au facut, este exact în centrul istoriei umane; înainte de el, istoria se îndrepta spre aparitia lui cautându-l si în mersul stelelor de pe cer; dupa venirea sa, istoria tinde spre biruinta sa finala, fiindca ultimul cuvânt îi apartine si va asigura victoria definitiva a lui Dumnezeu (cf. Ap 19,13).

Sfârsitul este totdeauna cuprins în început. Cine primeste cuvântul de la început, este sigur de victorie la sfârsit. Între început si sfârsit, între alfa si omega, se da lupta pentru acceptarea sau respingerea cuvântului.

Sa credem în cuvântul Domnului si vom avea viata vesnica. Amin.