Nasterea Domnului

(Liturghia zilei)

Isus, pacea lumii

Pentru sarbatoarea Craciunului, Liturgia cuvântului ne ofera doua episoade evanghelice, dupa sfântul Luca si dupa sfântul Ioan. Evanghelistul Luca descrie înscrierea lui Isus ca Fiu al lui Dumnezeu în istoria neamului omenesc; evanghelistul Ioan descrie înscrierea lui Isus ca Fiu al Omului în istoria lui Dumnezeu. Între aceste doua descrieri sta unul si acelasi mister - Întruparea -, care ne cere adeziunea cea mai profunda a mintii prin credinta.

În noaptea sfânta îngerul a spus: Va vestesc bucurie mare: astazi, în cetatea lui David, vi s-a nascut Mântuitorul. În ce sens? Este Emanuel-Dumnezeu cu noi.

S-a nascut pentru noi, sa fie cu noi, sa fie în noi, sa spuna lui Dumnezeu Tata prin firea noastra omeneasca împreuna cu noi si pentru noi, dându-ne convingerea ca suntem copii ai lui Dumnezeu prin el, care ne-a spus: Daca ma iubeste cineva, Tatal meu îl va iubi si vom veni la el si vom locui la el (In 14,23), adica primim o viata noua adusa de el pe pamânt prin care intram în intimitate cu persoanele divine.

Deci, ca sa stim ce suntem si cât valoram, trebuie sa-l cunoastem pe Isus. Sa avem acea cunoastere în sens scripturistic: convietuire intima din care sa rezulte o noua fiinta. S-a nascut ca sa-l cunoastem si cunoscându-l sa ne nastem la o viata noua, divino-umana. Cunoasterea lui Dumnezeu, spune marele cugetator francez Pascal, fara cunoasterea propriei nimicnicii, ne duce la îngâmfare si la mândrie prosteasca. Cunoasterea lui Cristos este pe undeva un mijloc între aceste doua cunoasteri, ca sa-l putem afla si pe Dumnezeu, dar si nimicnicia noastra. În zadar ne-am chinui sa-l cunoastem pe Dumnezeu, daca nu ne cunoastem propria nimicnicie prin lumina lui Cristos, fiindca atât timp cât nu ne cunoastem propria nimicnicie, nu ne putem desparti de dânsa si nu-i putem face loc cunoasterii adevarate a dumnezeirii sale. Este necesar sa-l cunoastem pe Isus ca sa ne cunoastem pe noi însine!

Fara Cristos, ce am sti despre noi însine? Am sti data nasterii: anul, luna, ziua, ora, copilaria, adolescenta, maturitatea, batrânetea; bucuriile, mai ales necazurile fizice, psihice si morale. Si apoi ne întrebam: Ce sens au toate acestea? Raspunsuri se pot da multe, dar vagi, seci si niciodata satisfacatoare.

Ce trebuie sa stim despre nasterea lui Isus ca sa întelegem sensul vietii noastre de pe pamânt? Trebuie oare sa stim anul, luna, ziua, locul etc.? Nu. Vom întelege sensul vietii noastre când vom întelege ca Isus s-a nascut si ca sensul vietii sale a fost îndreptat într-o singura directie, sens unic, spre împlinirea vointei Tatalui: M-am coborât din cer, nu ca sa fac voia mea, ci voia celui care m-a trimis (In 6,38); Hrana mea este sa fac voia celui care m-a trimis (In 4,34), iar voia Tatalui este ca toti oamenii sa se mântuiasca (cf. 1Tim 2,4), adica sa intre pe sensul unic, spre Tatal, care nu poate fi altul decât calea iubirii. Deci, prin Cristos, în Cristos si cu Cristos gasim calea iubirii, ni se reveleaza taina vointei lui Dumnezeu (cf. Ef 1,9-11). Din ratiunea de a fi om a lui Isus, aflam rostul existentei noastre: împlinirea vointei Tatalui care ne mântuieste din iubire. Aceasta înseamna ca Dumnezeu are initiativa realizarii pacii dintre sine si om, pace nimicita de pacatul stramosesc. Initiativa lui Dumnezeu cere mai întâi constientizarea omului asupra acestei necesitati a pacii. Nici un om nu ar fi fost capabil de aceasta constientizare, afara de Cristos, fiindca nici un om nu poate detine sensul Tatalui, decât acela care vine de la Tatal ceresc. Cristos, detinând sensul Tatalui, devine pacea noastra, cu alte cuvinte catalizatorul vointelor omenesti într-o singura vointa, la o unitate de actiune; astfel pacea cu Tatal devine o realitate îmbucuratoare. Pacea este unirea tuturor vointelor pentru realizarea binelui comun si suprem. Isus s-a nascut ca sa stea în mijlocul unirii tuturor vointelor, ca principe al pacii, dupa cum a fost profetit si dupa cum vestesc îngerii pastorilor: pace oamenilor de bunavointa.

Pentru aceasta spune sfântul Leon cel Mare: Nasterea Domnului este nasterea pacii.

Realizam pacea în Cristos, facem ca Domnul sa se nasca în noi, dând sens nasterii noastre prin actul bunei vointe de unire cu toti oamenii de bunavointa în Cristos pentru realizarea pacii cu Tatal, în spirit de iubire, pentru mântuirea tuturor.

Când papa Ioan-Paul al II-lea a vizitat America Latina, în anul 1979, în fata ruinelor Manastirii Cuilapan s-au adunat cam 350 de mii de indieni. Din rândul lor s-a ridicat Esteban ca sa-l salute pe Sfântul Parinte. Esteban, indian, bun catolic, în vârsta de 48 de ani, casatorit si tatal a sapte copii, lucra mult si câstiga putin, a spus: Datu, guinibatu, enenda, pekte ki betua, adica: Te salut, Sfinte Parinte, în numele fratilor mei! Si a continuat: Suntem foarte fericiti de vizita pe care ne-o faci, deoarece pretutindeni duci pacea, dreptatea, iubirea. Apoi, schimbând tonul de bucurie cu cel de durere, a adaugat: Suntem un popor umilit. Vacile au o situatie mai buna decât noi. Nu putem spune tot si, ceea ce suferim, trebuie sa pastram secret în adâncul inimilor noastre. Apoi Esteban a strigat: Nu avem de lucru si nimeni nu ne ajuta! Cei 350 de mii de indieni si-au îndreptat privirile catre parintele crestinatatii venit de departe. Esteban a continuat: Slabele noastre puteri le punem de bunavoie în slujba Sanctitatii voastre! Ti le oferim tie si Bisericii noastre. În concluzie a spus: Sfinte Parinte, cere ceva Duhului Sfânt pentru sarmanii tai fii. Prin glasul meu, indienii îti cer sa te rogi ca sa prinda radacini în viata noastra cuvântul lui Dumnezeu! În loc de aplauze, cum se obisnuieste, a urmat un moment lung de tacere. Si, dupa ce un misionar i-a tradus Sfântului Parinte cuvintele lui Esteban, papa Ioan-Paul al II-lea si-a plecat ochii si a plâns pentru fiii lui Dumnezeu care o duc mai rau decât vacile (29 ianuarie 1979).

Aceste tragedii umane au loc si azi, la începutul celui de al

III-lea mileniu de civilizatie, fiindca oamenii n-au ajuns înca sa-si cunoasca sensul vietii, n-au înteles sensul venirii lui Isus în lume,

n-au ajuns la unitatea de vointa cu vointa lui Cristos pentru realizarea pacii oamenilor de bunavointa.

Satelitii infernului, care mentin ura între oameni, jefuiesc an de an pe Mos Craciun de darurile sale si îsi fac tunuri, rachete, tancuri, bombe si bombardiere pentru distrugerea pacii lui Cristos. Cine vrea tot acest arsenal apocaliptic? Îl vor copiii, care sunt viitorul omenirii? Toti copiii lumii doresc Pacea si cer bunavointa celor mari ca sa poata cânta: Mos Craciun cu plete dalbe a sosit de prin nameti / Si ne-aduce daruri multe la fetite si baieti...

Trebuie sa ne rugam mult, ca acei indieni, ca sa prinda radacini adânci si în inimile noastre cuvântul lui Dumnezeu, ca iubirea, care s-a nascut si sta pe un brat de fân, sa-si gaseasca locul în inimile noastre, sa le faca de bunavointa pentru realizarea pacii universale. Atât timp cât iubirea va fi lasata pe paie, la gunoiul grajdului, în foame, în lipsuri de tot felul, cât timp vacile, boii, berbecii, magarii si catârii o vor duce mai bine decât indienii si decât multi dintre noi, nu poate fi pace pe pamânt. Rolul nostru istoric este de a fi oameni de bunavointa. Trebuie sa ne straduim din rasputeri ca toti oamenii sa cunoasca si sa împlineasca vointa lui Dumnezeu, asemenea Fiului sau.

Era în ziua de Craciun. Judecatorul pagân Asclepiade îl chinuia pe sfântul Roman, încercând sa-l determine sa se lepede de credinta si sa aduca jertfa zeilor. Sfântul Roman se straduia sa-l convinga pe judecator de zadarnicia ostenelilor sale, când, inspirat, îi zise: Daca nu vrei sa ma crezi ca Isus nascut om între oameni este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevarat ca si Tatal si Duhul Sfânt, crede cel putin acestui prunc! Si-i arata un prunc din bratele unei mame din apropiere, care nu vorbise niciodata. Asclepiade, crezând ca va gasi înca un mijloc de a-si bate joc de sfântul Roman, fiind sigur ca un prunc numai de câteva luni nu va scoate un cuvânt, l-a întrebat ironic: Cine este Isus Cristos? Cu glas limpede si raspicat, pruncul a raspuns: Isus Cristos este Dumnezeu adevarat.

Multi pagâni care erau de fata, uimiti de aceasta minune, au îmbratisat credinta în Isus Cristos, Fiul Dumnezeului viu, pentru care sfântul Roman si-a varsat sângele, adeverind înca o data ca sângele martirilor este samânta crestinilor.

Noi suntem chemati sa dovedim ca samânta crestinilor rodeste pacea si mântuirea lumii. Amin.