Nasterea Domnului

(Liturghia din zori)

Semnul supremei iubiri a Tatalui

Regele David reaminteste si cânta bucuria poporului sau în psalmul 125/126, zicând: Când a întors Domnul robia Sionului ne-am umplut de mângâiere. Atunci s-a umplut de bucurie gura noastra si limba noastra de veselie; atunci se zicea între neamuri: "Mari lucruri a facut Domnul cu ei!" Mari lucruri a facut Domnul cu noi: ne-a umplut de bucurie (1-3). Cânta eliberarea din robia egipteana.

Dar si mai mari lucruri a facut Domnul cu noi: ni l-a trimis pe Fiul sau, nu numai sa ne elibereze din robia diavolului, sa ne elibereze de povara pacatelor si de tirania mortii, ci chiar sa ne dea viata sa dumnezeiasca. Pentru aceasta ne este inima plina de bucurie.

Astazi ni s-a nascut Mântuitorul, care este Cristos Domnul. Profetii au întrezarit aceasta zi si au descris-o printr-o multime de imagini: Poporul care umbla în întuneric a vazut o lumina (Is 9,1). Lumina, care strapunge întunericul pacatului, sclaviei, oprimarii, este preludiul venirii lui Mesia aducator de libertate, de bucurie, de pace: Un prunc ni s-a nascut, un fiu ni s-a dat (Is 5). Profetia depaseste infinit perspectiva unui alt rege, asemenea lui David trimis de Dumnezeu sa elibereze pe poporul sau si lumina ei care se proiecteaza acum asupra Betleemului, nu-i spre a lumina nasterea unui puternic rege lumesc, ci pe cea a Dumnezeului puterilor facut om; el este pruncul nascut pentru noi, Fiul care ne-a fost dat. Numai lui singur i se potrivesc titlurile de: Sfetnic minunat, Dumnezeu puternic, Parinte vesnic, Domn al pacii (Is 5). Apoi, când profetia a devenit realitate istorica, o lumina infinit mai mare a stralucit si vestea nu ne mai vine de la un mesager pamântesc, ci de la cel ceresc. În timp ce pastorii vegheau în noapte turmele, un înger al Domnului a aparut înaintea lor si gloria Domnului i-a învaluit în lumina. "Iata, va aduc o veste de mare bucurie, care va fi pentru tot poporul: Astazi vi s-a nascut... Mântuitorul, care este Cristos Domnul" (Lc 2,9-11). Mântuitorul promis si asteptat de secole e viu, traieste între oameni: veti gasi un prunc înfasat în scutece si culcat în iesle (Lc 2,9-12). Poporul lui Dumnezeu are în acest copil pe Mesia dorit de veacuri. Speranta a devenit o realitate imensa, uimitoare si descumpanitoare prin simplitatea ei.

Sfântul apostol Paul, contemplând misterul întruparii plin de emotie, a exclamat: A aparut harul lui Dumnezeu, izvorul mântuirii tuturor oamenilor... A aparut bunatatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru si iubirea sa fata de oameni (Tit 2,11; 3,4). A aparut Emanuel cel prezis de profeti, smeritul prunc din sânul Fecioarei - mame: el este Dumnezeul nostru, Dumnezeu cu noi, facut asemenea cu fiecare dintre noi, ca sa ne învete sa ne lepadam de faradelege si de ademenirile lumesti si sa traim...în asteptarea sperantei fericite si revelarii gloriei marelui nostru Dumnezeu si Mântuitor Isus Cristos (Tit 12-13). Iata arcul sperantei crestine care uneste cei doi poli: nasterea lui Isus, începutul mântuirii si venirea sa de la sfârsitul lumii, tinta care orienteaza întreaga viata crestina. Contemplând si adorând nasterea lui Isus, credinciosul traieste, nu ca un închis în carapacea realitatilor si a sperantelor pamântesti, ci deschis fata de sperantele vesnice, în asteptarea întâlnirii într-o zi cu Domnul si Mântuitorul sau.

Liturgia cuvântului din noaptea de Craciun, precum si cea de acum, celebreaza nasterea Fiului lui Dumnezeu în timp, în istoria omului; lecturile pe care le vom auzi la urmatoarea sfânta Liturghie, ne vor prezenta nasterea vesnica din sânul Tatalui: La început era Cuvântul si Cuvântul era la Dumnezeu si Cuvântul era Dumnezeu (In 1,1). Dumnezeu ca Tata, cuvântul care a existat din vesnicie si care la începutul timpului a fost drept model pentru opera creatiei, prin el toate s-au facut, la împlinirea timpului s-a facut trup si a locuit între noi (In 1,14). Mister nemaipomenit, inexprimabil! Cu toate acestea nu-i un mit, nici doar o închipuire figurativa, ci o realitate istorica, o realitate consemnata de fapte: si noi am contemplat gloria lui, glorie ca a unului-nascut al Tatalui, plin de har si de adevar (In 1,14). Evanghelistul l-a cunoscut pe Isus, a trait cu el, l-a ascultat, l-a atins si în el a recunoscut cuvântul Tatalui vesnic, întrupat în firea noastra umana. Lucrurile mari, prezise de profeti relativ la Mesia, sunt mai nimic fata de realitatea unui Dumnezeu facut om.

Sfântul Ioan evanghelistul ridica un pic valul de pe acest mister: Fiul lui Dumnezeu, întrupându-se, s-a asezat pe treapta umana pentru a-l ridica pe om la demnitatea sa divina: acelora care l-au primit, le-a dat puterea sa devina copii ai lui Dumnezeu (In 1,12). Dar nu numai pentru atâta, ci s-a facut om pentru a-l face pe Dumnezeu însusi accesibil omului, pentru a-l face cunoscut: Pe Dumnezeu nimeni nu l-a vazut vreodata: Fiul, unul-nascut care este în sânul Tatalui, el l-a facut cunoscut (In 1,18). Autorul Scrisorii catre Evrei reia si dezvolta aceasta idee: Dupa ce în vremurile trecute Dumnezeu ne-a vorbit prin profeti, acum, în aceste zile, el ne-a vorbit prin Fiul (1,1-2). Profetii erau acei oameni care transmiteau cuvântul lui Dumnezeu, dar Isus este cuvântul însusi al lui Dumnezeu: cuvântul care s-a întrupat si care îl reveleaza pe Dumnezeu prin cuvinte omenesti, descoperindu-ne mai ales iubirea sa fata de toti oamenii. Profetii au spus lucruri minunate despre iubirea lui Dumnezeu, dar Fiul lui Dumnezeu întrupeaza aceasta iubire si o demonstreaza pe viu, o face palpabila în însasi persoana sa. Acel prunc înfasat în scutece care sta pe paie în iesle (Lc 2,12) spune oamenilor ca Dumnezeu îi iubeste atât de mult încât îl da pe Isus, unul-nascut al sau, spre mântuirea lor. Acest mesaj, vestit pastorilor în noaptea de Craciun de catre îngeri, trebuie transmis astazi tuturor oamenilor - în chip deosebit celor saraci, celor umili, celor dispretuiti, celor doborâti de necazuri - nu atât prin îngeri, cât mai ales prin noi, prin oamenii care cred în misterul nasterii lui. Ce rost ar avea sa sarbatorim nasterea Domnului, daca nu stim sa-l vestim pe Isus altora prin propria noastra viata? Cu adevarat sarbatoreste nasterea Domnului Isus acela care îl primeste în inima sa cu toata credinta si iubirea, acela care se straduieste sa-i procure cele necesare ca sa poata trai în inima lui, adica harul si vointa lui Dumnezeu, ca sa se poata revela lumii ca bunatate, blândete, jertfire pentru toti cei care cred, ca si pentru cei care nu cred, ca sa ajunga toti în împaratia Tatalui ceresc. (Dupa Intimità divina, pag. 131-133).

Citim în viata parintelui Baltazar Alvarez ca într-o noapte de Craciun, unul dintre ucenicii lui statea si medita bunatatea fara margini a lui Dumnezeu care vine sa cerceteze pamântul acesta atât de ostil cerului. Deodata îi apare pruncul Isus, frumos si stralucitor, cu mânutele pline de aur si pietre pretioase, zicându-i cu adânca tristete: Nu gasesc pe nimeni care sa primeasca aceasta comoara. Aurul si pietrele pretioase simbolizau harul, viata cea noua, viata divino-umana care deschide calea îngerizarii.

În inima mea, a ta, a noastra este loc pentru aceste daruri?

Sfânta Magdalena de Pazzi repeta de sute de ori pe zi într-o continua adoratie plina de afectiune: cuvântul s-a facut trup si a locuit între noi!

Sfântul Alfons de Liguori nu putea sa studieze fara sa vada pe masa de lucru chipul pruncusorului Isus, de la care de altfel a primit o blândete, un discernamânt al spiritelor si o evlavie catre preacurata sa mama, ramase proverbiale.

Sfântul Francisc de Assisi mergea pe ulite strigând: Sa-l iubim pe pruncul ceresc!

Sa-i urmam pe sfinti si vom fi fericiti! Amin.