Duminica I-a din Advent

În asteptare, veghem

Stim ca Adventul este un timp de pregatire pentru solemnitatea Nasterii Domnului. Dar la fel de bine trebuie sa stim ca Isus a venit si a împlinit profetiile si a desavârsit Legea. Ne întrebam: la ce ne mai pregatim si cum? Deschidem oare umbrela dupa ce a trecut ploaia? Desigur ca nu, dar trebuie sa stim ca venirea lui Isus în lume a început, dar nu s-a sfârsit; el continua sa vina mereu pe diferite cai, una mai sublima decât alta. Ne dam seama de aceasta venire continua a lui Isus în lume, daca suntem atenti la "semnele timpului".

Când Isus s-a nascut la Betleem într-un grajd sarac, ai sai, evreii, nu l-au primit, pentru ca n-a venit asa cum îl asteptau ei: ca rege înconjurat de glorie. Isus vine mereu, dar istoria se repeta: multi oameni nu-l primesc, deoarece nu vine dupa gustul lor: aducator de sanatate, bunastare materiala si facator de minuni cât mai spectaculoase care sa înfrânga necredinta si nedreptatile existente. Venirea lui Isus în Euharistie este acceptata de multi, venirea prin inspiratii, minuni, har, vestirea evangheliei, saraci, prunci, bolnavi etc. este acceptata de mai putini; cel mai mult vine în lume prin foame; foamea dupa pace, adevar, supranatural, fericire, dreptate, iubire, stiinta, credinta si mai ales speranta. Venirea lui în aceste forme nu este sesizata si nici acceptata de multi. Multi vor sa simta venirea lui Isus în lume ca pe o saturare de pace, adevar, infinit, supranatural etc. Si, dat fiind faptul ca religia nu poate satura foamea multora, ei sustin ca este depasita, o critica, o dispretuiesc, o persecuta etc. cautând si inventând alte cai de saturare: droguri, sex, putere etc. Isus ne asigura ca foamea ne va fi total ostoita la împlinirea timpurilor. Datoria noastra este de a astepta si de a ne pregati pentru împlinirea timpurilor asa cum ne pregatim pentru un ospat bogat care ne asteapta: flamânzind de bunavoie.

Crestinul se poate defini ca: omul care stie sa astepte.

Asteptarea este o caracteristica specifica firii umane. Animalele nu asteapta nimic: traiesc numai pentru clipa prezenta; ele nu au nici ieri, nici mâine, nici trecut, nici viitor; instinctul lor este pentru acum; pe când omul este mereu în asteptare si de multe ori traieste pentru viitor mai mult decât pentru prezent: copilul asteapta sa ajunga la tinerete; tânarul îsi pregateste si asteapta maturitatea; cel matur asteapta sa-si vada copiii pusi la locul lor în societate; cei batrâni asteapta sa se bucure de roadele unei vieti fara de griji la gura sobei. Deci, omul este fiinta care asteapta mereu.

Crestinul înnobileaza asteptarea prin har, prin trairea în prezent a vietii celei noi si viitorul si-l pune pe temelia sperantei.

Prima lectura de azi - Ier 33,14-16 - ne vorbeste despre un viitor în care Dumnezeu va realiza promisiunile facute poporului sau si Ierusalimului: În acele zile, Iuda va fi salvat si Ierusalimul va trai în liniste. Numai ca distrugerea Ierusalimului (din anul 587 î.C.) si robia babilonica aduc sfârsitul dinastiei lui David. Cum se vor mai realiza fagaduintele? Cine va mai beneficia de ele? De vreme ce s-a stins dinastia davidica, totul parea pierdut.

Profetul este de alta parere: el sustine ca nimeni nu trebuie sa se teama, fiindca la timpul rânduit de Dumnezeu, atotputernicia sa va face sa odrasleasca o mladita de dreptate din radacinile uscate. Initiativa mântuirii apartine numai lui Dumnezeu. Acest lucru trebuie stiut de toata lumea. Mesia, sau Domnul-dreptatea noastra, a venit sa trezeasca radacinile moarte, ca ele sa capete foamea dupa viata cea adevarata în dreptate, pace si sfintenie. Omul devine neom când nu mai spera, când nu mai râvneste dupa adevar, dreptate, sfintenie, viata etc.

În lectura a II-a - 1Tes 3,12-4,2 - sfântul Paul ne îndeamna si pe noi, ca pe primii crestini din Tesalonic, sa avem o credinta si o speranta mai activa în asteptarea venirii Domnului. Sfintenia vietii si caritatea fata de semeni trebuie sa fie semnele cele mai evidente ale asteptarii în credinta si speranta, prin care întâmpinam mereu pe Isus care vine mereu.

Putem cunoaste copilul înainte de zamislire si de nastere din ceea ce sunt parintii: tata si mama, chiar daca sunt abia casatoriti, sunt icoana vie a vietii pe care o vor prelungi în istorie. Sfântul Paul ne îndeamna sa-l cunoastem pe Isus din misterul Tatalui, înainte de zamislirea si nasterea sa în timp; fiindca el a fost nascut din veci în sânul misterios al Tatalui. Primul lucru pe care trebuie sa i-l acordam lui Isus este misterul. În fata misterului ne este necesara rabdarea. Pentru a-l descoperi pe Isus în misterul sau de Fiu al Omului, trebuie sa-l vedem în sfintenia, atotputernicia, atotstiinta, dreptatea si mai ales în vointa pe care o vadeste, toate fiind aduse pe pamânt din sânul Tatalui. Isus este pe pamânt icoana Tatalui din ceruri. A-l cunoaste pe Isus înseamna a patrunde în misterul Tatalui, în sfintenia lui si îndemnul lui Isus: Fiti desavârsiti precum Tatal (Mt 5,48), nu înseamna altceva decât trairea sfinteniei lui Isus, asa cum ni se arata în el ca om. Sfântul Paul vorbeste despre sfintenia - pe care trebuie s-o avem - înaintea lui Dumnezeu Tatal. Desigur, numai Cristos poate spune în mod perfect cuvântul Tata, fiind zamislit prin puterea Tatalui, care este Duhul Sfânt, dar Isus îl trimite pe Duhul Tatalui în inimile noastre în masura în care ne straduim sa-l cunoastem; si atunci putem spune si noi, prin Cristos si Duhul Sfânt, lui Dumnezeu: Tu, Doamne, esti Tatal nostru.

Ceea ce trebuie sa asteptam de la Cristos pe acest pamânt este o deschidere a fiintei noastre fata de misterul paternitatii lui Dumnezeu, adica sa avem sensul Tatalui, constiinta vie ca el ne iubeste, iar când intram în intimitate cu el sa nu-i spunem cuvinte multe, ca pagânii, fiindca noi ne nastem din Tatal în masura în care credem în iubirea lui, în providenta lui care face sa rasara soarele sau si peste cei buni si peste cei rai, iar ploaia o da peste cei drepti si peste cei nedrepti (Mt 5,45). Isus ne da ochii Tatalui ca sa stim cum sa-l privim nu numai pe el, dar si întreaga lume, ne da sensul fraternitatii si salvarii valorii globale. Asteptând de la Cristos aceasta deschidere spre infinit - sensul Tatalui - automat ne însusim sentimentele lui Cristos si acea convingere launtrica de comuniune la domnie: Daca suferim cu el, vom domni cu el (2Tes 2,12) în împaratia Tatalui.

Ca sa ajungem la aceasta domnie cu Cristos, evanghelia de azi - Lc 21,25-28-34-36 - ne arata mai concret ceea ce avem de facut: Luati seama la voi însiva, ca nu cumva sa vi se îmbuibe inimile cu mâncare si bautura si cu grijile vietii acesteia si astfel ziua aceea sa vina fara de veste asupra voastra! Si cei carora le spunea Isus aceste cuvinte erau mai saraci si mai flamânzi decât noi. Tocmai râvna si nelinistea dupa mâncare si bautura ne face sa uitam de Dumnezeu. Prin urmare: sfintim asteptarea prin veghere, rugaciune si sobrietate.

Care sunt hotarârile noastre bune pentru acest Advent?

Un amiral a pierdut o batalie navala fiindca s-a retras primul de pe pozitia de lupta. Avea soldati, avea munitii, dar de teama ca dusmanul este mai puternic, s-a retras. Dusmanul nu mai avea nimic pentru lupta: nici un cartus, ci doar putini soldati raniti care asteptau sa fie luati prizonieri; se pregatisera pentru a se preda, când, spre surprinderea lor, observa ca adversarii parasesc pozitia de lupta si se retrag, lasându-le o victorie nesperata si, din învinsi, ajung învingatori; adversarii puteau, cu putina rabdare, sa ajunga biruitori, dar s-au retras ca învinsi.

Sa ramânem pe pozitia noastra de lupta! Crestinul este omul a carui asteptare sfânta este întarita de rugaciune si de înfrânarea patimilor; el sta mereu drepti înaintea Fiului Omului.