Duminica dupa Înaltare

Sa ne rugam

Dupa înaltarea la cer a lui Isus, apostolii si preacurata Fecioara Maria s-au retras în Cenacol pentru a astepta pe cel promis, pe Duhul Sfânt. Asteptarea au petrecut-o în rugaciune. Prin aceasta au descoperit necesitatea înlocuirii lui Iuda Iscarioteanul, care l-a tradat pe Cristos si apoi s-a spânzurat, cu un altul care sa fie apostol si martor al învierii.

În repetate rânduri i-a îndemnat Mântuitorul pe ucenici sa se roage. Ruga lor sa fie un semn al iubirii fata de dânsul si le spunea: Tatal va va da orice veti cere în numele meu (In 15,16); ca un semn al ramânerii în el (In 17,7), fiindca numai acea rugaciune îsi atinge tinta care este facuta prin Domnul nostru Isus Cristos. Astfel, rugaciunea lor va fi dovada ca, desi Isus s-a înaltat la cer, el nu s-a îndepartat de neamul omenesc (Prefata Înaltarii).

Sfântul evanghelist Ioan ne îndeamna, ca de obicei, sa ne iubim unii pe altii, spre a dovedi ca suntem nascuti din Dumnezeu, ca si cum Dumnezeu însusi ar fi rugaciune (de fapt, ne roaga mereu sa-i primim harurile), ca sa ramânem în Dumnezeu, fiindca Dumnezeu este iubire (1In 4,8) si iubirea în sine este rugaciunea suprema. Daca ne iubim unii pe altii, ne rugam unii pentru altii cu staruinta si statornicie (cf. Rom 8,34; Evr 7,25), ramânem în iubirea lui Dumnezeu si nu vom avea frica în ziua judecatii. Întelegând mai bine ca oricine necesitatea rugaciunii, sfântul Ioan face o unitate dintre porunca iubirii si a rugaciunii, spunând: Aceasta este porunca lui, ca sa cerem în numele lui Isus Cristos (1In 3,23). Iar ca rugaciunile noastre sa nu fie doar o reverberatie fara de sens a coardelor vocale, Isus are grija sa ni-l trimita pe Duhul Sfânt în inimile noastre cu misiunea de a se ruga pentru noi cu suspine negraite (cf. Rom 5,5; 8,26), chiar si atunci când noi nu suntem capabili sa ne rugam cum se cuvine în spirit si adevar. Isus ni-l trimite în dar pe Duhul Sfânt si acesta ne daruieste rugaciunea sa, ca rugaciunile noastre sa poarte amprenta spiritului si adevarului (a Duhului Sfânt si a lui Cristos).

În chip deosebit, evanghelia de azi pune în evidenta rugaciunea staruitoare a lui Isus pentru apostoli.

Exemplul lui Isus este o porunca pentru noi. Iubim si ramânem în dragostea lui când ne rugam ca apostolii lui de azi sa fie adevarati martori ai învierii, oameni ai rugaciunii, apostoli nascuti din Duhul Sfânt care stiu sa faca din suspinele lui negraite zelul înfocat pentru mântuirea sufletelor. Iubim când ne jertfim si le oferim din bunurile materiale cele necesare vietii, ca ei sa fie fara grija acestora si sa se poata dedica total slujirii cuvântului.

Stiind ca rugaciunea este un dar al Duhului Sfânt, revarsat cu iubire în sufletele noastre si ne face asemenea cu Cristos, trebuie sa punem pasiune în a-l face sa rodeasca întelepciune, întelegere, sfat, putere, stiinta, evlavie si frica de Dumnezeu, deoarece numai prin acestea dam dovada ca suntem desavârsiti si putem ajunge la Tatal. Pentru aceasta ne-a spus Mântuitorul: Nimeni nu vine la mine, daca nu-l atrage Tatal (In 6,65). Cristos s-a înaltat pentru ca Tatal l-a atras si l-a atras pentru ca Isus s-a rugat si l-a rugat pentru ca l-a iubit si l-a iubit pentru ca, fiind zamislit în sânul Fecioarei Maria prin puterea Duhului Sfânt, toate le-a facut cu întelepciune si întelegere, cu putere si cu frica de Dumnezeu.

Câta durere nu simte un copil în sufletul sau când tatal nu-l atrage, nu se uita la el, nu-l ia în brate, nu-l cheama la masa etc. Avem un exemplu în Absalon, fiul lui David, care si-a omorât fratele, pe Amnon, si regele l-a pedepsit prin interzicerea de a mai aparea vreodata în fata lui. Mai întâi i s-a parut pedeapsa usoara, fiindca nu s-a tinut cont de legea talionului si nu a fost pedepsit cu moartea, dar apoi, dupa câtva timp, vazând cum la tatal sau vin toti amarâtii si pleaca fericiti, l-a cuprins dorul de a-i vedea fata si a început sa-i trimita mediatori. Nefiind luati în seama, Absalon dorea mai bine sa moara decât sa nu fie admis în prezenta regelui David (cf. 2Sam 13, 23-34).

Când cineva nu are gust de rugaciune, trebuie sa se întrebe cu frica si cutremur: Oare ce rau am facut atât de mare ca Tatal nu ma cheama, nu ma atrage la sine? Fiecare trebuie sa spuna aproapelui sau: Roaga-te pentru mine, ca sa fiu atras de Tatal si sa ma pot încadra în rugaciunea lui Isus si în suspinele Duhului Sfânt!

Chiar daca Dumnezeu întârzie sa ne asculte, trebuie sa perseveram în rugaciune, ne învata Mântuitorul prin parabola judecatorului pervers, care, în cele din urma face dreptate vaduvei care insista sa-l roage (cf. Lc 18,1-8). Dumnezeu întârzie, dar nu uita. Perseverenta, în schimb, ne este noua de folos, fiindca ne învata sa pretuim ceea ce cerem si apoi sa pastram cu grija ceea ce am primit; ne învata sa ne cunoastem lipsurile, sa ne smerim, sa ispasim abuzurile fata de îndurarea divina, sa analizam mai bine daca ceea ce dorim nu este cumva în dauna mântuirii etc. Mai presus de toate, perseverenta ne mareste capacitatea sufletului de a primi si de a oferi, fiindca Dumnezeu întotdeauna este dispus sa ne dea mai mult decât îi cerem, când ceea ce îi cerem este spre slava lui; si noi trebuie sa fim asemenea lui: întotdeauna disponibili sa dam mai mult acelora care ne cer. Numai cine nu stie sa se roage nu stie sa daruiasca. De multe ori însa pacatele ne sclerozeaza, ne îngusteaza capacitatea sufletului. Dorim sa primim, dar nu stim sa oferim. În acest caz, rugaciunea pe care o facem nu are capacitatea nici de a vindeca tot ce este bolnav în suflet, nici de a pastra ceea ce este sanatos.

S-a constatat cu certitudine ca rugaciunea celui drept are un efect pozitiv chiar si asupra organismului, chiar si atunci când Dumnezeu întârzie s-o asculte, fiindca ea calmeaza nervii iritati prin speranta ca totusi nu va uita. Atâtia bolnavi alearga la medici si acestia le spun: Nu va enervati! Nu va suparati! Nu puneti la inima! Fiti mereu senin, vesel, calm! Daca nu reusiti prin autosugestie, luati medicamentul acesta... Însa cel mai bun medicament, cel mai bun calmant este rugaciunea simpla, adresata lui Dumnezeu în tacere de pe altarul inimii. O scrisoare fara adresa nu poate ajunge decât la cosul de hârtii al postei. La fel, o rugaciune fara adresa nu are nici o sansa de a fi auzita, deoarece, daca Dumnezeu nu are adresa fixa în inima ta, nu-l poti gasi nici în cer. Cum sa te auda Dumnezeu, daca tu nu-ti auzi glasul inimii care suspina prin Duhul Sfânt dupa Dumnezeu Tatal? Rugaciunea este iubire si numai acela care se roaga neîncetat face din inima sa glasul iubirii divine prin orice fapta si simte mângâierea Duhului. Sfântul Ioan Gura de Aur spune: Fiecare fapta a noastra este ca o scrisoare, pe care sa nu uitam sa scriem adresa: "Tie, Dumnezeul meu". În acest fel întreaga noastra fiinta se roaga, nu numai buzele si limba, fiindca, spune sfântul Toma de Aquino: Omul atâta se roaga cât îsi îndruma faptele spre Dumnezeu, cu toata fiinta, cu viata de lumina.

O rugaciune care nu ne face mai buni, mai sfinti, mai darnici, nu este rugaciune.

Isus s-a rugat pentru ucenicii sai ca Tatal sa-i sfinteasca în adevarul sau, zicând: Pentru ei ma sfintesc pe mine însumi, ca ei sa fie sfinti în adevar. Adevarul este cuvântul lui Dumnezeu si o viata calauzita de cuvântul lui Dumnezeu este o viata adevarata, viata cea noua, viata datatoare de viata vesnica. Cautati mai întâi cele ceresti si toate celelalte vi se vor adauga voua, ne spune Mântuitorul (Mt 6,33).

Cineva a lansat aceasta provocare: Aratati-mi un sfânt care sa nu se fi sfintit prin rugaciune si eu va arat un paradis fara Dumnezeu, un izvor fara apa, un soare fara lumina!

Un beduin, având în serviciul sau un ofiter francez cazut prizonier la turci si vândut ca sclav, îi aducea zilnic aceasta insulta: Câine de crestin, ce esti! Ofiterul insultat si indignat i-a zis într-o zi: Eu sunt sclavul tau, dar sunt om ca si tine. Pentru ce ma tratezi cu atâta duritate? La care beduinul i-a replicat: Tu, nu om. De sase luni esti la mine si niciodata nu te-am vazut rugându-te. Numai animalele nu se roaga, sustin unii, desi de multe ori mugetele, lacrimile, gemetele si mai ales fidelitatea lor fata de om, sunt adevarate rugaciuni adresate lui Dumnezeu prin om, fiindca, asa cum spune apostolul Paul, întreaga natura asteapta cu nerabdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu (cf. Rom 8,19).

Ne descoperim în fata întregii creatii ca fii ai lui Dumnezeu când ne rugam, când iubim si ne îngrijim cu recunostinta de tot ceea ce ne înconjoara, când contemplam pe Dumnezeu în tot ce exista adevarat, bun si frumos, când lasam în urma noastra o lume mai buna decât cum am gasit-o. Amin.