Înaltarea Domnului

S-a înaltat si totusi a ramas

Timp de 40 de zile, apostolii, si nu numai ei, au fost beneficiari ai învierii lui Isus: li s-a aratat viu, le-a vorbit, i-a încurajat, i-a dojenit pentru necredinta lor, a mâncat cu ei si le-a descoperit noi taine ale împaratiei lui Dumnezeu. Asa cum l-au vazut viu, tot asa

l-au vazut înaltându-se la cer si disparând dupa un nor. Doi martori ceresti - doi îngeri - confirma intrarea lui Isus în cer si afirma adevarul întoarcerii lui la sfârsitul veacurilor (lectura I-a).

Sfântul Paul, care l-a vazut pe Isus în stralucirea luminii pe drumul spre Damasc (Fap 9,3), confirma: Dumnezeu l-a asezat pe Cristos la dreapta sa în cer (lectura a II-a). Acest adevar este consemnat si de evanghelistul Marcu: Domnul Isus, dupa ce le-a vorbit, s-a înaltat la cer si sade de-a dreapta lui Dumnezeu.

Din aceste relatari scripturistice ne retin atentia în chip deosebit trei lucruri: Isus înviat s-a înaltat; s-a înaltat la cer si sta de-a dreapta lui Dumnezeu. Ce înseamna toate acestea?

Sa ne lamurim! Isus nu s-a înaltat la cer, asa cum se înalta o pasare în vazduh sau ca un avion disparând în nori. Cu toate ca evanghelia zilei ne spune ca un nor l-a rapit din ochii lor, acest nor nu este ca norul aducator de ploaie, dar, dupa felul de a întelege al evreilor din acel timp, este vorba de un simbolism biblic. Norul era semnul prezentei divine. Avem ca model acel nor luminos noaptea si întunecos ziua care i-a calauzit pe evrei dupa trecerea Marii Rosii pâna la hotarele Canaanului, ca acel nor care i-a învaluit pe cei trei apostoli pe muntele Tabor (cf. Mt 17,5), ca norul care învaluia muntele Sinai pe timpul convorbirilor dintre Dumnezeu si Moise (cf. Ex 19,13). Pe Isus înviat l-a rapit un nor, adica un semn minunat al prezentei divine care l-a facut invizibil. Spectacolul acestei rapiri a fost atât de încântator încât cei prezenti au ramas muti, vrajiti, extaziati. N-au mai putut spune ca Petru pe Tabor: Doamne, bine ne este noua sa fim aici (Mt 17,4), dar se bucura din plin de gloria si preamarirea Învatatorului care, prin aceasta teofanie, devine obiectul sperantei lor. Aceasta disparitie placuta, suava, minunata poarta amprenta înaltarii, a unei înaltari în grad, în demnitate de-a dreapta Tatalui si în fericirea deplina a cerului.

Înaltarea lui Isus, în calitatea sa de Fiu al Omului, începuse deja de la întrupare si a continuat pâna pe Calvar, când, de pe cruce, a început sa atraga toate la sine (cf. In 12,36), la sufletul sau si pe care apoi, încarcat cu toate sufletele celor rascumparati si l-a încredintat în mâinile Tatalui ceresc (c. Lc 23,46), aratându-ne singura cale spre înaltare: crucea. Cum spune apostolul Paul: Pentru aceasta Dumnezeu l-a înaltat si i-a daruit un nume care este mai presus de orice alt nume, ca în numele lui Isus tot genunchiul sa se plece, al celor ceresti, al celor pamântesti si al celor din iad, ca toata limba sa marturiseasca faptul ca Domn este Isus Cristos întru slava lui Dumnezeu Tatal (Fil 2,9-11). Si, fiindca a fagaduit ca atunci când va fi înaltat toate le va atrage la sine, înseamna ca prin înaltarea lui s-au deschis portile raiului pentru toti cei care vor marturisi ca el este Domn si vor crede ca el va veni, asa cum a promis si cei doi îngeri au confirmat-o, ca judecator si stapân al întregului univers, pe norii cerului, cu marire, slava si ostirea îngereasca (cf. Mt 24,30).

Înaltarea îi da dreptul: sa stapâneasca cerul (cf. Mt 28,18); sa-l trimita pe pamânt pe Duhul Sfânt pentru a-i desavârsi opera sa în lume, Biserica, opera a celor trei persoane divine; si sa dea oamenilor aripi spre a se înalta acolo unde este el, ca sa putem spune lui Dumnezeu Tata (Rom 8,15; Gal 4,6) si sa ne putem încredinta sufletul în mâinile lui, asemenea lui Cristos.

Sfântul Augustin ne atrage atentia: Trebuie sa stim ca nu se pot înalta cu Cristos mândria, zgârcenia, necuratia, si nici un alt viciu nu se poate înalta împreuna cu medicul nostru. Daca gândim numai la cele pamântesti, exista pericolul sa patim ca vulpea din poveste, care tot dadea târcoale unei vii, dorind sa se sature cu strugurii cei plini de mustul dulce. Via era îngradita bine. Vulpea a descoperit o mica gaura în gard, dar nu putea intra prin ea. Ce era de facut? A postit trei zile lânga gaura pâna a slabit ca sa poata intra. Câteva zile s-a ospatat din plin si s-a îngrasat. Venindu-i dorul de puisori, voi sa plece, dar gaura era prea mica. Posti alte trei zile si iesi. Privind înapoi cu amaraciune, zise: Ah, vie! Nu mi-au folosit la nimic strugurii tai. Tot ce ai este frumos si bun, dar ce folos, slaba am intrat si tot slaba am iesit. Asa este si lumea. Când se naste un copil tine pumnisorii strânsi, ca si cum ar vrea sa spuna: Toata lumea este a mea, desi intra gol în lume; dar când moare, palmele slabite se deschid si nu mai pot tine un pai, ca si cum ar vrea sa spuna: Nimic nu pot lua cu mine. Nu ne înalta mândria, zgârcenia, lacomia, necuratia, onorurile, betia, aurul etc.

Prin Isus ca Fiu al Omului, fiinta omului prezenta în noi toti participa într-un mod nou si inefabil la intimitatea cu Dumnezeu. Omul îsi afla locul în Dumnezeu datorita substantialei compenetratii a umanitatii si divinitatii lui Cristos rastignit si înviat (Ratzinger), asa încât înaltarea la cer este un proces care creeaza eternitatea deja din aceasta lume (A. Unger).

Sfântul Stefan de sub ploaia de pietre îl vede pe Isus înaltat la cer, sezând de-a dreapta Tatalui si el se înalta la aceasta demnitate când iarta pe dusmani, când se roaga pentru ei si îsi încredinteaza sufletul în mâinile lui Dumnezeu (cf. Fap 7,59-60). Aceasta este calea înaltarii. Nu se poate crede în adevarul înaltarii lui Isus, daca mai întâi nu se crede si nu se urmeaza exemplul patimirilor sale.

S-a înaltat la cer.

Sfântul Augustin ne spune: Isus nu a parasit cerul atunci când s-a coborât la noi si nici nu s-a îndepartat de noi atunci când s-a urcat din nou la cer. Deoarece cuvintele cer si pamânt sunt doua notiuni care exprima suferinta si fericire, moarte si viata, întuneric si lumina, lumea si Dumnezeu. Cerul nu este un spatiu, ci un nou mod de a fi si intrarea în cer înseamna aflarea unui loc cât mai aproape de Dumnezeu, în Dumnezeu, patrunderea omenescului în divinitate, dar si recunoasterea primatului ce îi revine omului în lume. Patrundem în cer în masura în care ne apropiem de Cristos. În acest sens, înaltarea la cer este un eveniment ce se realizeaza zi de zi în mijlocul noastru (Memorator scriptural).

Sade de-a dreapta lui Dumnezeu.

Dreapta Domnului m-a înaltat, dreapta Domnului mi-a dat putere (Ps 118,16). Cuvintele psalmistului au întelesul de a fi egal cu Tatal, înseamna a avea aceeasi putere, a fi una (cf. In 10,30). Încrederea noastra în Cristos trebuie sa se bazeze tocmai pe aceasta sedere a sa la dreapta Tatalui, fiindca puterea sa de mijlocire (Col 1,18) este atotputernica; ea este creatoarea viitorului pentru omul nou, este opera misterului pascal, care poate si trebuie sa spuna cu Isus: Parinte, te-am preamarit pe pamânt împlinind lucrarea pe care mi-ai încredintat-o. Si acum preamareste-ma pe mine cu acea slava pe care am avut-o înainte de a fi lumea (In 17,5). Rugaciunea lui Isus ne înalta, ne da putere asupra diavolilor, da un limbaj nou iubirii si putere de tamaduire asupra trupurilor si mai ales asupra sufletelor ranite de pacat.

Rugaciunea de la începutul sfintei Liturghii cere ca acolo unde este Isus, capul Bisericii, sa ajungem si noi, care suntem madularele trupului mistic. Daca vrem sa avem cap, sa-i ascultam învatatura lui Isus, sa-l urmam pe calea care duce la înaltare, pe calea crucii, ca acel sarman credincios rus care, dus ca detinut într-o mina din Siberia si, datorita unui accident a ramas ghebos; întors acasa, toti copiii îl luau în râs, întrebându-l daca ceea ce duce în spate, pe ascuns, este ceva pretios, ceva furat etc. Într-o zi, întrebat de unul, credea ca va fi din nou luat în râs, dar a spus cu sinceritate: Port un gheb. La care copilul i-a spus: Nu, unchiule! Mamica mi-a spus ca porti în spate o cutie în care sunt ascunse doua aripi de înger. Când cutia se va deschide, îti vei lua zborul spre cer. Sarmanul om avea sa marturiseasca dupa aceea ca si-a purtat ghebul cu cea mai mare bucurie, asteptând clipa în care sa se deschida cutia si sa poata zbura spre cer.

Sa luam în spate crucea de fiecare zi, convinsi fiind ca numai ea ne poate înalta, ca sa fim acolo unde este Isus, la dreapta Tatalui. Amin.